locșor sn [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^v/11 / V: ~cușor, (reg) luc~ / Pl: ~oare / E: loc + -ușor] 1-2 (Șhp) Loc (1) (mic) Si: (îrg) loculeț (1-2), locuț (1-2), (reg) locșorel (1-2). 3 Mică porțiune pe corp Si: (îrg) loculeț (3), locuț (3). 4 Mic spațiu liber, disponibil într-o publicație, într-un text Si: (îrg) loculeț (4), locuț (4). 5 Bucată mică de pământ cultivabil Si: (îrg) locuț (5). 6 Mică proprietate agrară Si: (îrg) locuț (6). 7 Mică bucată de pământ necesară pentru un mormânt Si: (îrg) locuț (7). 8 Spațiu mic, ocupat de cineva sau ceva sau pe care se poate așeza cineva sau ceva Si: (îrg) loculeț (5). 9 (Fam) Serviciu modest. 10 (Fam) Post convenabil. 11 (Fam) Funcție modestă. 12 (Atm; reg) Placentă.

LOCȘOR, locșoare, s. n. Diminutiv al lui loc. 1. v. loc (I 2). Parcă ai vrea să afli ce locșor a căzut la fitecine dintre cei ce odihnesc acolo [în cimitir]. DELAVRANCEA, S. 214. Nici o cetate nu voia să-i dea un locșor unde să trăiască în pace. ODOBESCU, S. III 292. Bun locșor că le-am gătit La vîrful paloșului. TEODORESCU, P. P. 44. 2. v. loc (II 2). (Ironic) Vezi pe eroul nostru cu un locșor bun, cu lefșoară grasă. GHEREA, ST. CR. I 279. – Variantă: locușor (ISPIRESCU, L. 139) s. n.

locușor sn vz locșor

lucșor sn vz locșor^[1] modificată

!locșor s. n., pl. locșoare

locșor/locușor s. n., pl. locșoare/locușoare

locșor/locușor s. n., pl. locșoare/locușoare

locușor v. locșor

LOCȘOR s. v. placentă.

locșor s.n. 1 loculeț, <înv. și reg.> locuț, <reg.> locșorel. Și-a găsit un locșor de odihnă. 2 (anat.; reg.) v. Placentă. 3 (înv.) locșor de repaus v. Groapă. Loc de veci. Locaș de veci (v. locaș¹). Mormânt. Sepulcru. 4 (înv.) v. Coșciug. Sarcofag. Sicriu.

locșor s. v. PLACENTĂ.

locșór, locșoare, s.n. (reg.) Placentă. – Din loc + suf. -șor (Farcaș, 2009: 108).