mânecar sn [At: LB / V: (reg) ~nicar (Pl: mânecaruri) / Pl: ~e, (reg) ~i, ~cări / E: mânecă¹ + -ar] 1 Haină țărănească scurtă, confecționată din blană, stofa sau pânză, cu sau fără mâneci Si: cojoc, (reg) ilic, laibăr, mintean, spențer, veston, zăbun. 2 (Reg) Cămașă pentru femei. 3 (Înv; mpl) Rucaviță. 4 Manșetă (1). 5 (Reg; lpl) Mâneci¹ (1) detașabile, împletite din lână sau confecționate din blană, care se poartă iarna, peste încheieturile mâinilor, pentru a le proteja de frig. 6 (Buc) Brățară din mărgele. 7 (Lpl) Mânecuțe (3). 8 (Trs) Manșon (1). 9 Perniță sau scândură îmbrăcată în pânză pe care croitorii calcă mânecile hainelor.

MÂNECAR ~e n. Haină scurtă (de stofă, de blană sau de pânză), cu sau fără mâneci, purtată de țărani. /mânecă + suf. ~ar

mânicar sn vz mânecar

MÎNECAR, mînecare, s. n. Haină scurtă țărănească de stofă, de blană sau de pînză, cu sau fără mîneci; mintean, zăbun. Sta ghemuit... cu mîinile petrecute-n mînecile mînecarului. SANDU-ALDEA, U. P. 224.

mânecări f. ornate sacre ale treptelor ierarhice superioare (cari se îmbracă pe brațe sau mâneci).

mînecár n., pl. e. Mînecuță preuțească.

mânecar s. n., pl. mânecare

mânecar s. n., pl. mânecare

mânecar s. n., pl. mânecare

mânecar, mânecare și mânecări s. n. Mânecuță, rucaviță. [Var.: (reg.) mânicar s. n.] – Din mânecă + suf. -ar.

mânicar s. n. v. mânecar.

MÂNECAR s. 1. (la pl.) mânecuțe (pl.). (~e pentru funcționari.) 2. (BIS.) mânecuță, rucaviță, (înv.) naracliță.

MÂNECAR s. v. manșon.

mînecar s. v. MANȘON.

MÎNECAR s. 1. (la pl.) mînecuțe (pl.). (~e pentru funcționari.) 2. (BIS.) mînecuță, rucaviță, (înv.) naracliță.

MÎNECAR s. n. 1. Haină țărănească scurtă, confecționată din blană, stofă sau pînză, cu sau fără mîneci; mintean (H V 419), laibăr (DENSUSIANU, Ț. H. 324), zăbun (H. I 386, XIV 351), ilic (ib. V 129), spențer (ib. V 390), cojoc (MOLIN, R. B. 416, ALR II 3336/2, 27), veston (ALR II 3 327/102, 192). Cf. MAN. GÖTT. 131. Preste pieptariu, mînecariu de pînză. MOLDOVAN, Ț. N. 64. Femeile vara poartă o haină din pănură albă. . ., iarna din cojoc, adecă piele de miel și să numește mînecari. LIUBA-IANA, M. 19. Sta ghemuit în scoarța ailaltă, cu mîinile petrecute-n mînecile mînecarului. SANDU-ALDEA, U. P. 224. Mînecările de bumbac erau albe ca laptele. AGÎRBICEANU, A. 113. De-i vară, se îmbracă mai ușor, cu niște mînecări de pînză sau de postav. PĂCALĂ, M. R. 119. Se purta însă, pînă acum 25 ani, și „mînicariu” – comun bărbaților și femeilor. DIACONU, VR. LIX. Din dimia dată la piuă se scot: cioareci. . ., mînecare, chebe, glugi etc. STOIAN, PĂST. 60, cf. H II 132, 262, 271, V 129, VII 171, XII 174, PAȘCA, GL. ♦ (Regional) Cămașă femeiască (Voineasa-Călimănești). ALR I 1873/798. 2. (Învechit, mai ales la pl.) Rucaviță. Patrahire, mînicariuri (a. 1824). ap. TDRG, cf. CADE, SCRIBAN, D. ♦ Manșetă (1). Ale lor ranguri se vor osebi prin șereturi de aur, de carele subleitenantul va purta unul. . ., căpitanul trei pe mînecare. AR (1829), 178²/33. ♦ (Regional, la pl.) Un fel de mîneci¹ (1) detașabile, împletite din lînă sau confecționate din blană, care se poartă iarna, peste încheieturile mîinilor, pentru a le proteja de frig. Mînecari de lîneturi se poartă mai mult în Bucovina. PAMFILE, I. 318, cf. ALR II 3353/141, 157, 228, 235, 260, 284, 334, 353, 362, 365, 386, 574, LEXIC REG. 117. ♦ (Prin Bucov.) Podoabă făcută din mărgele, purtată la încheietura mîinii, sub mîneca cămășii. LEXIC REG. 117. ♦ (La pl.) Mînecuțe. Y. m î n e c u ț ă (2). Com. din BUCUREȘTI. ♦ (Prin Transilv.) Manșon (1). Cf. LB, POLIZU, COSTINESCU, LM, SĂGHINESCU, V. 48. 3. Perniță sau scîndură îmbrăcată în pînză pe care croitorii calcă mînecile hainelor. – Pl.: mînecare și (regional) mînecari, mînecări. – Și: (regional) mînicár (pl. mînicaruri) s.n. – Mînecă¹ + suf. -ar.