mâner sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 206/20 / V: (reg) man~, mănuieri sf, ~nare sf ~năr, ~er, min~, moineri, mun~, (înv) mânâr / Pl: ~e, (reg) ~uri / E: mână¹ + -er] 1 Parte de lemn, de metal etc. a unui obiect, care are o formă potrivită pentru a putea fi apucată cu mâna Si: (îvr) mănunchi (11), (reg) mânei (1), mânei, mânie, mânior Vz coadă, clanță, plăsea. 2 (Ast; pop) Stea din constelația „coasei” Si: corn.

MÂNER ~e n. Parte a unui obiect (ușă, vas, instrument, unealtă etc.) de care se apucă sau se ține cu mâna. /mână + suf. ~ar

mâner n. partea unui vas sau instrument de care apucăm cu mâna. [Macedo-rom. mânar = lat. MANUARIUM].

maner sn vz mâner

mănuieri sn vz mâner

mânare² sf vz mâner

mânăr sn vz mâner

mânâr sn vz mâner

mânier sm vz mâner

miner² sn vz mâner

minier² sn vz miner

moineri sn vz mâner

muner sn vz mâner

MÎNER, mînere, s. n. Parte a unui obiect, în special a unei unelte sau a unui instrument, cu o formă potrivită de care se apucă pentru a putea mînui obiectul. Arme bogate Cu mînere late. TEODORESCU, P. P. 449.

mînér n., pl. e (d. mînă cu suf. -er saŭ lat. manuarius, de mînă). Partea de care apucĭ cu mîna la o sabie, la un vătrar ș. a. V. manivelă.

mâner s. n., pl. mânere

mâner s. n., pl. mânere

mâner s. n., pl. mânere

mîner

mîner (mînere), s. n. – Toartă. – Mr. mîneare, megl. mănar. De la mînă, cu suf. -er, sau, mai puțin probabil din lat. manuarius (REW 5332).

MÂNER DECLANȘATOR parte componentă a dispozitivului de declanșare a deschiderii parașutei.

ține-mă de mânerul burții expr. (adol.) lasă-mă-n pace!

MÂNER s. 1. v. toartă. 2. (pop.) mănușă. (~ al unei unelte.) 3. v. coadă. 4. v. plăsea. 5. v. braț.

MÂNER s. v. cocârlă.

mîner s. v. COCÎRLĂ.

MÎNER s. 1. coadă, toartă. (~ al unui vas.) 2. (pop.) mănușă. (~ al unei unelte.) 3. coadă, (înv. și reg.) mănunchi, (Transilv.) dîrjală, (Transilv. și Ban.) mînei, (prin Ban. și sudul Transilv.) mînel. (~ de seceră, de sapă.) 4. plăsea, (înv. și reg.) mănunchi, plasă. (~ de cuțit, pumnal, briceag.) 5. (TEHN.) braț, crac, margine, mînă, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.)

MANÉR s. n. v. mîner.

MĂNUIÉRI s. v. n. mîner.

MINÉR² s. n. v. mîner.

MÎNÉR s. n. 1. Parte (de lemn, de metal etc.) a unui obiect, care are o formă potrivită pentru a putea fi apucată cu mîna; (învechit și regional) mănunchi (II), (regional) mînei (1), minei, mînie², mînior. V. c o a d ă, c l a n ț ă, p l ă s e a. 2 cuțite cu mînîre (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 206/20. Ziua-n mîni să ne găsească, Cu a săbiei mîner ! NEGRUZZI, S. II, 83, cf. POLIZU, PONBRIANT, D., COSTINESCU. [Săbiilor] li s-au schimbat mînierul (a. 1874). URICARIUL, XXII, 482. Mînerul unei spade. MACEDONSKI, O. I, 29. Ostașii lui ucid cu mînerul, cînd li se rupe spada. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Fierul coasei se numește custură . . . iar mîna cu care se îndreptează coasa, mănunchi sau mîner. DAMÉ, T. 37, cf. DDRF. Minerul de-argint cu mîna cea grea îl apasă, Marele paloș în teacă și-l pune. MURNU, I. 9. Secera. . . are 1. Zimți la gură . . . 2. Limba. 3. Mîneriul. 4. Mănunchiul de lemn în care intră mîneriul. I. CR. III, 226. Toporîia are pe la mijloc un lemn scurt, înțepenit într-o dăltuitură, care se numește cocîrlă, picior, mănunchi sau mîner. PAMFILE, A. R. 126, cf. 116, id. i.117, 121, 125, 141, 158, 261, V. MOLIN, V. T. 53. NICA, L. VAM. 156. Elenuța îl privea, cu mîna pe minerul portiței. AGÎRBICEANU, A. 196, cf. C. PETRESCU, C. V. 263. Părțile cioplitorului sînt: corpul. . . cu mîner, ferul. . . și peana. I. APOLZAN, U. 7, cf. SAHIA, N. 69. Pusese mîna pe mînerul portiței. TEODOREANU, M. II, 166. Am făcut pentru asemenea treabă ostii. . . Le așez în mîner ușor și sprinten – și căutăm locul crapilor. SADOVEANU, O. IX, 402. Mască prevăzută cu mîner. IOANOVICI, TEHN. 170, cf. 218. Briceagul meu este ieftin, cu mînerul de lemn. STANCU, D. 90. Și ți-oi dărui O sută șoimei, Cincizeci ogărei, Și arme bogate Cu mînere late. TEODORESCU, P. P. 449, cf. 571, SBIERA, P. 323, cf. CHEST. I 164, 166, II 164. O mînare de seceră. ALR I 917/870, cf. 917/61, 80, 885, ALR II/I h 250, ALRM SN I h 40, A II 12, IV 5, 15, V 20, VI 16, 20, 26. 2. (Popular) Numele unei stele din constelația „coasei”; (popular) corn. Cefeu se numește coasă. Cele trei stele în linie dreaptă alcătuiesc coporîia sau coporîșca. Steaua din stînga este mînerul sau cornul coporîiei. PAMFILE, CER. 169. - Pl.: mînere și (regional) mîneruri (ALR I 917/49). – Și: (regional) mînár (ALR II 4 929/ 886, 5 043/848, 872, 6 652/848, 6 661/848, 872) s. n., mînáre s. f., mîniér, mănuiéri (ib. 6 639/ 551, 6 664/551), miner (ALR I 917/679, 684, 760), munér (ALR II 3 808/605, 4 929/520, 605, 5 043/ 53, 531), manér (ALR II/I h 250), moinéri (ALR II 4 929/414), (învechit) mînír s. n. – De la mînă¹.