mahalagiță sf [At: KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426 / Pl: ~e / E: mahalagiu + -iță] Mahalagioaică (1).

MAHALAGIȚĂ, mahalagițe, s. f. (Mold.) Mahalagioaică.

MAHALAGIȚĂ ~e f. 1) Femeie care locuiește într-o mahala; mahalagioaică. 2) peior. Femei cu apucături vulgare, care se ceartă și bârfește. /mahalagiu + suf. ~iță

mahalagiță (rar) s. f., g.-d. art. mahalagiței; pl. mahalagițe

mahalagiță (rar) s. f., g.-d. art. mahalagiței; pl. mahalagițe

mahalagiță s. f., g.-d. art. mahalagiței; pl. mahalagițe

MAHALAGIȚĂ s. v. mitocancă.

MAHALAGIȚĂ s. mahalagioaică, (peior.) țață.

MAHALAGIȚĂ s.f. (Mold.) Vecină (de mahala). Mumă-mea închide ochii unii mahalagiți a ei. B 1779, 45^v; cf. B 1779, 39^r, 64^v. Etimologie: mahalagiu + suf. -iță. Cf. m e g i e ș i ț ă.

MAHALAGÍȚĂ s. f. Mahalagioaică. A ! cucoană mahalagiță, dă-mi voie (îi sărută mîna). KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426. Multora li se va părea deșănțată această comparație între trufașii gentilomi ai Veronei și între niște mahalagițe din București. GHEREA, ST. CR. I, 22. Izvorul tuturor traducerilor pe care în Moldova le reprezentau scriitorii și mahalagițele lui Asachi. REV. NOUĂ, III, 205. La jumătate de cale, Mi-a ieșit înainte... Toate lingurărițele, Toate mahalagițele, Toate fruntărițele. PĂSCULESCU, P. 126. Grădina unei mahalagițe bogate. ALR I 376/508, cf. 376/510. – Pl.: mahalagițe. – Mahalagiu + suf. -iță.