mancă² [At: (cca 1700) MAG. IST. V, 144 / V: ~ngă, (pop) mân~ / Pl: (rar) ~nci / E: lat maneus, fr manque] (Înv) 1 sf Lipsă. 2 sf (Spc; la jocul de biliard) Greșeală de lovire a bilei cu tacul. 3 a (Reg; d. vaci, oi etc.) Căreia îi lipsește o parte a corpului.

mancă¹ sf [At: PRAV. 99 / V: mamcă, (rar) mân~ / Pl: ~-nce $/ E: ucr мамка] (Mol) Doică.

MANCĂ, mance, s. f. (Mold., Bucov.) Doică. Mancă, guvernantă m-aș îngriji s-aleg. NEGRUZZI, S. II 265.

mancă t. Mold. și Tr. doică. [Vechiu-rom. mamcă = rus. MAMKA, lit. mămiță].

máncă f., pl. e (rut. rus. mámka, mancă, d. máma, mamă). Est. Doĭcă, femeĭe care, în schimbu banilor, alăptează alt copil.

mamcă sf vz mancă

mangă⁴ sf vz mancă

mâncă¹ sf vz mancă¹

mâncă² sf, a vz mancă²

mancă (reg.) s. f., g.-d. art. mancei; pl. mance

mancă (reg.) s. f., g.-d. art. mancei; pl. mance

mancă (doică) s. f., g.-d. art. mancei; pl. mance

mancă (-ci), s. f. – Doică. Sl. (sb., cr., ceh., pol., rus.) mamka „mămică” (Cihac, II, 185; Conev 59; Tiktin). – Der. măncie, s. f. (serviciu de doică).

MANCĂ s. v. dădacă, doică.

mancă s. v. DĂDACĂ. DOICĂ.

MANCĂ s. f. v. mamcă.

MAMCĂ s.f. (Mold.) Doică. A: Mamce (d o i c e MUNT.) carele apleacă prunci mici. PRAV. Să-ț aduc eu o mamcă să țî-l hrănească foarte bine. CRON. 1689, 44^r. Oare carele iaste acela ce ș-ar urî mamca? CD 1698, 18^v. De la maice și de la mamce ne deprindem frumos și mult a vorovi. CI, 102. Au fostu în mai mare vină muma care i-au născut, au mamca care i-au aplecat? NCCD, 357. L-au dat la mancă di l-au crescut. IT 1778, 1^v; cf. DOSOFTEI, VS; CRON. 1707, 40^v; CANTEMIR, HR.; N. COSTIN; CRON,. 1732, 33^r; CD 1770, 22^r. // B: Vrea-vei să aducu o mamcă, adecă doică, <să> apleace coconul? CRON. 1687, 25^v. Variante: mancă (CRON. 1732, 33^r; IT 1778, 1^v). Etimologie: ucr. mamka. Cf. a p l e c ă t o r (1), d o i c ă.

MÁNCĂ¹ s. f. (Mold.) Doică. Mamce (d o i c e munt.) carele apleacă prunci mici. PRAV. 99, cf. 259. Luîndu-și voie de la maică-sa, anume să margă pănă la mamcă-sa. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55^r/1. Au îmbrăcat pruncul. . . și l-au pus cu mamca în carătă lucie de aur. N. COSTIN, L. 398. Lupoaica. . . mamcă și maică cuconilor s-au făcut. CANTEMIR, HR. 97, cf. 331. A grăi de la maice și de la mamce ne deprindem. id. IST. 82, cf. 165. Mancă, guvernantă m-aș îngriji s-aleg. NEGRUZZI, S. II, 265, cf. BARONZI, L. 160. Sărută un fir de busuioc de la sînul mancei. SADOVEANU, O. XIV, 191, cf. ȘEZ. III, 189. Cinci dadaci mni-i tocmne, Patru manci di suge, Apui baietu crește. VASILIU, C. 36. - Pl.: mance. – Și: mámcă, (rar) mîncă (DDRF) s. f. – Din ucr. мамка.

MÁNCĂ² s. f., adj. 1. S. f. (învechit) Lipsă. V. m a n c o. Căuta la catastișele vistieriei, care le dedease el mînci (cca 1700). MAG. IST. V, 144. Mancă de credință. COSTINESCU. 2. S p e c. (La jocul de biliard) Greșeală de lovire a bilei cu tacul. Cf. COSTINESCU. 2. Adj. (Regional, despre vaci, oi etc.) Căreia îi lipsește o parte a corpului. Cf. POLIZU, DDRF, CDDE, CHEST. V 76/40. - Pl.: (rar) manci. – Și: mángă (COSTINESCU), (prin adaptare la sistemul fonetic popular) mîncă s f., adj. – Din lat. mancus, fr. manque.

MÁMCĂ s. f. v. mancă¹.

MANGĂ⁵ s. f., adj. v. mancă².