mesteca¹ vt [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (pop) ~tica / Pzi: mestec / E: ml masticare] 1 (Fșa) A sfărâmă un aliment cu dinții și a-l amesteca în gură, spre a-l înghiți. 2 (Pop; îe) Mestică cât poți înghiți Nu fi lacom. 3 A învârti ceva cu limba în gură. 4 (Fig; îe) A ~ în sine A pune la cale Si: a plănui, a pregăti.

MESTECA¹, mestec, vb. I. Tranz. 1. A fărîma, a măcina cu dinții alimentele solide și a le amesteca cu salivă pentru a fi mai ușor de înghițit și digerat. Carnea nghite fără s-o mestece. STANCU, D. 12. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, P. 329. ♦ A mînca. Într-un colț, o călătoare cu haina săracă și neagră, mesteca în silă un corn cu miezul aspru. C. PETRESCU, S. 150. 2. (Cu privire la alte obiecte) A învîrti, a frămînta în gură, a întoarce cu limba. Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, P. I 112. ♦ Fig. Numai ea nu rîdea, ci își mesteca ciuda în vîrful buzelor. BASSARABESCU, S. N. 164. 3. Fig. A pune la cale, a plănui. Zîmbește caracteristic: se vede bine că mestecă în sine o replică zdrobitoare. CARAGIALE, O. II 233.

A MESTECA mestec tranz. 1) (alimente) A sfărâma cu dinții (în gură), înmuind cu salivă (pentru a înlesni înghițirea și digerarea). 2) A învârti în gură cu limba. ~ gumă. 3) (mai ales alimente) A mișca (cu o lingură) pentru a obține o masă omogenă sau pentru a nu se arde la foc. 4) fig. (mai ales acțiuni reprobabile) A pune la cale; a organiza pe ascuns; a urzi; a țese; a unelti; a coace. /<lat. masticare

mestecà v. a sfărâma cu dinții: a mesteca pâine. [Lat. MASTICARE].

amesteca² v vz mesteca¹

mestica v vz mesteca¹

3) méstec, a -á v. tr. (din *a măsteca, de unde s’a făcut a mesteca, apoĭ mestec, d. lat. mástico, -áre, a măcina în gură; it. masticare, pv. mascher, fr. mâcher, sp. pg. masgar. V. masticațiune). Macin mîncarea în gură (ca s’o înghit pe urmă).

mesteca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. mestec, 2 sg. mesteci, 3 mestecă; conj. prez. 1 sg. să mestec, 3 să mestece corectat(ă)

mesteca (a ~) vb., ind. prez. 3 mestecă

mesteca vb., ind. prez. 1 sg. mestec, 3 sg. și pl. mestecă

mesteca

mesteca (mestec, mestecat), vb. – A amesteca în gură. – Megl. mestic, misticari. Lat. mastĭcāre (Diez, I, 268; Philippide, Principii, 98; Pușcariu 1062; REW 5398), cf. it. masticare, prov. mascher, fr. mâcher, sp., port. masgar. – Der. mestecător, s. m. (cel care mestecă).

MESTECA vb. a amesteca, (pop.) a dumica. (A ~ un aliment în gură.)

MESTECA vb. a amesteca, (pop.) a dumica. (A ~ guma de mestecat.)

MESTECA¹ vb. I. Tranz. 1. A sfărîma un aliment cu dinții și a-l amesteca în gură (spre a-l înghiți). Și rădăcinile lemnelor mesteca, de foame mare. BIBLIA (1 688), ap. TDRG, cf. LB. Mestecând odinioară Nastratin Hogea mastic. PANN, H. 7/2. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, P. 329, cf. DELAVRANCEA, S. 51. Într-un colț, o călătoare cu haina săracă și neagră mesteca în silă un corn. C. PETRESCU, S. 150, cf. BACOVIA, O. 238. Mestecă un dumicat de pîine în gură. STANCU, R. A. III, 234. Frig hartanuri de carne. . . , mestecă pîne, albă ca pînzele cucoanei Lupului. CAMILAR, N. I, 312. ◊ Dă-mi, Doamne, o pară în gură; daca mi-o dai, mi-o și mestecă, se zice despre un om leneș. Cf. ZANNE, P. VI, 548. (F i g.) Batoza duduie la arie. . . cînd are de mestecat snopi plini. CAMILAR N I 312. ◊ Absol. Începu să mestece grăbit și prost, căci nu avea decît vreo două-trei măsele. CAMIL PETRESCU, O. III, 240. Și a mînca încâ-i greu, că, dacă nu-i mesteca, te frigi, se spune despre un om leneș. Cf. ȘEZ. I, 219. Mestică cît poți înghiți (= nu fi lacom). Cf. ZANNE, P. III, 662, 583, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ A învîrti ceva (cu limba) în gură. Calul lui Ștefâniță Vodă. . . mestecă spuma amestecată cu sînge. GHEREA, ST. CR. III, 359. Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, B. 101. ◊ F i g. Numai ea nu rîdea, ci își mesteca ciuda în vîrful buzelor. BASSARABESCU, S. N. 164. Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alții Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. BENIUC, V. 27. 2. F i g. A pune la cale; a pregăti, a plănui. Diaconescu zîmbește caracteristic: se vede bine că mestecă-n sine o replică zdrobitoare. CARAGIALE, O. II, 57. - Prez. ind.: méstec. – Și: (popular) mesticá vb. I. – Lat. masticare.