MINARET, minarete, s. n. Turn înalt anexă a unei moschei, amenajat în partea superioară cu un balcon circular, de unde muezinul cheamă credincioșii la rugăciune; minarea. [Var.: (rar) minaretă s. f.] – Din fr. minaret, germ. Minarett.

minaret sn [At: COSTINESCU / V: (nob) ~etă sf / Pl: ~e / E: fr minaret, ger Minarett] Turn înalt al geamiilor, din vârful căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune Si: (înv) minarea.

MINARET, minarete, s. n. Turn înalt alipit unei moschei, amenajat în partea superioară cu un foișor sau cu un balcon, de unde preoții musulmani cheamă credincioșii la rugăciune; minarea. [Var.: (rar) minarétă s. f.] – Din fr. minaret, germ. Minarett.

MINARET, minarete, s. n. Turnul înalt al geamiilor (din înălțimea căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune). Într-o clipă întrevăzu orașul cu palmieri, clădirile albe și cubice, minaretele, moscheele, deșertul, soarele arzător, sfinxul și piramidele. C. PETRESCU, A. 281. Acolo jos, peste cununa întunecatului boschet, Sclipește-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, S. A. 72 ♦ Turn asemănător cu cel descris mai sus, folosit ca element decorativ al unei clădiri. – Variante: (învechit și arhaizant) minare (ALECSANDRI, P. I 238), minarea (SADOVEANU, F. J. 659, ODOBESCU, S. III 14), (neobișnuit) minaretă (MACEDONSKI, O. I 55) s. f.

MINARET s.n. Turn înalt de geamie. ♦ Element decorativ al unei clădiri în formă de minaret. [< fr. minaret, germ. Minarett, cf. tc. minaret, ar. minara].

MINARET s. n. 1. turn circular înalt lângă o moschee. 2. element decorativ al unei clădiri în formă de minaret (1). (< fr. minaret, germ. Minarett)

MINARET ~e n. Turn înalt al unei moschei, prevăzut cu un foișor sau cu un balcon, de unde preoții musulmani cheamă credincioșii la rugăciune. /<fr. minaret, germ. Minarett

mânavetă sf vz minaret

minaretă sf vz minaret

MINARE¹ s. f. v. minaret.

MINAREA s. f. v. minaret.

minareá f., pl. ele (turc. minare, menare, d. ar. menaret, far, turn de geamie; ngr. minarés, sp. minarete, fr. minaret). Turn de geamie. – Și *minaret n., pl. e (după fr.).

minaret s. n., pl. minarete

minaret s. n., pl. minarete

minaret s. n., pl. minarete

minaret (-turi), s. n. – Turn de moschee. – Var. (înv.) minarea. Tc. minare (Șeineanu, III, 80; Lokotsch 1463a; Ronzevalle 165), cf. ngr. μιναρές, bg. minare; forma actuală, prin fr. minaret.

MINARET s. (înv.) minarea. (~ la o moschee.)

MINARET s. (înv.) minarea. (~ la o moschee.)

MINARÉT s. n. Turnul înalt al geamiilor (din vîrful căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune); (învechit) minarea. Cf. COSTINESCU, ALEXI,, W. S-arată-n galbenul ce scade Topindu-și fața In azur O minaretă cu arcade. MACEDONSKI, O. I, 55. Departe înainte se văd, între cer și apă, minaretele din Rusciuc. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Oamenii lui Ibraim. . . scot [caicul] la larg, în splendoarea albastră – cu minarete rigide, în cer, cu minarete tremurătoare, în apă – a Cornului de Aur. GALACTION, O. A. I, 403. Acolo jos, peste cununa Întunecatului boschet, Sclipește-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, P. 134. Într-o clipă întrevăzu orașul cu palmieri, clădirile albe și cubice, minaretele, moscheele, deșertul. C. PETRESCU, A. 281. Ruine de arhitecturi romane, alaiuri de minarete ridicate de sultani. BRĂESCU, A. 217. Tainice moschei, Pe soarele din apă plimbîndu-și minaretele. LESNEA, A. 56. În acea copleșitoare amiază pontică totul încremenise . . . începind cu gíturile de girafă ale minaretelor. TEODOREANU, M. U. 95. Deasupra Cornului de Aur, cununa Stambulului se desfășura cu minaretele-i subțiri. SADOVEANU, O. X, 293, cf. BART, S. M. 47. Atît de multe sînt. . . turlele albe și ascuțite ca niște săgeți cu inele ale minaretelor, încît călătorii sînt vrăjiți. CAMIL PETRESCU, O. III, 102. - Pl.: minarete. – Și: (neobișnuit) minarétă s. f. – Din fr. minaret, germ. Minarett.

MINARÉTĂ s. f. v. minaret.