MLACĂ, mlăci, s. f. (Reg.) Mlaștină, smârc. – Din bg., sb. mlaka.

mlacă sf [At: (a. 1556) CUV. D. BĂTR. I, 244/23 / V: maclă / Pl: ~aci / E: bg млака, srb mlaka] (Ban; Trs) 1 Loc apătos, mocirlos. 2 Mlaștină.

MLACĂ, mlăci, s. f. (Reg.) Mlaștină, smârc. – Din bg., scr. mlaka.

MLACĂ, mlăci, s. f. (Regional) Teren mlăștinos, mlaștină, smîrc. Printre afini și ienuperi, sui mlaca Cernatului pînă în vîrful muntelui. ODOBESCU, S. A. 430.

mlacă f. mlaștină: sui mlaca Cernatului până în vârful muntelui OD. [Serb. MLAKA].

mlácă f., pl. ăcĭ (vsl. sîrb. mlaka, bg. mlaká, mlaștină, d. mlac, căldicel, adică „loc de unde izvorăște apă căldicică”, ca topliță, care, de la „baĭe caldă naturală”, a ajuns să însemne „băltoagă”. V. mlaștină). Vest. Rar. Loc mlăștinos.

maclă² sf vz mlacă

mlacă (reg.) s. f., g.-d. art. mlăcii; pl. mlăci

mlacă (reg.) s. f., g.-d. art. mlăcii; pl. mlăci

mlacă s. f., g.-d. art. mlăcii; pl. mlăci

mlacă (mlăci), s. f. – Mocirlă, mlaștină. Sb., rut. mlaka (Tiktin). În Olt. și Banat. – Der. mlăcos, adj. (mocirlos); mlaștină, s. f. (mocirlă), probabil în loc de *mlaciștină, din pl. sau mai curînd de la un dim. *mlačka (după Scriban, de la un sl. *mlaščina; după Pușcariu, Conv. Lit., XXXVIII, 463, din alb. mlašk, cf. Philippide, II, 724; după Conev 40, din sl. mlaština, care nu ne e clar); mlăștinos, adj. (mocirlos); mlaștiniță, s. f. (plantă, Epipactis palustris).

MLACĂ s. v. băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc.

mlacă s. v. BĂLTOACĂ. MLAȘTINĂ. MOCIRLĂ. SMÎRC.

mlácă, mlăci, s.f. (reg.) Mlaștină, mocirlă. ■ (top.) Valea Mlăcii, afluent al râului Săpânța; La Mlăci, zece mlaștini, cu o suprafață totală de 16 ha, amplasate într-un crater vulcanic, situate pe Valea Mlăcii, în Munții Igniș; La Mlacă, mlaștină situată pe Dealurile Maramureșului, pe partea dreaptă a Văii Ieudișor, într-o depresiune, fost lac. – Din bg., scr., ucr. mlaka „mlaștină” (DEX, MDA), din mlac „loc de unde izvorește apă caldă” (Scriban).

mlacă, mlăci, s.f. – (reg.) Mlaștină, mocirlă. ♦ (top.) Valea Mlăcii, afluent al râului Săpânța; La Mlăci, zece mlaștini, cu o suprafață totală de 16 ha, amplasate într-un crater vulcanic, situate pe Valea Mlăcii, în Munții Igniș (Timur, 2007: 19); La Mlacă, mlaștină eutrofă situată pe Dealurile Maramureșului, pe partea dreaptă a Văii Ieudișor, într-o depresiune, fost lac (Timur, 2007: 31). – Din bg., scr., ucr. mlaka „mlaștină” (Tiktin, cf. DER; DEX, MDA), din mlac „loc de unde izvorește apă caldă” (Scriban).

MLÁCĂ s. f. (Ban., Transilv.) Loc apătos, mocirlos; mlaștină, smîrc. Sleamea mlacilor (a. 1556). CUV. D. BĂTR. I, 244/13. De aci să întoarce spre Haref.. . pîn' în mlaca Stanii (a. 1751). IORGA, S. D. VII, 38, cf. ODOBESCU; S. III, 179, L. COSTIN, GR. BĂN. 138, CHEST. II 70/8, 73/8, 11, IV 63/172. - Pl.: mlaci. - Și: măclă s. f. ALR I 396/180. – Din bg. млака, scr. mlaka.

MÁCLĂ² s. f. v. mlacă.