MORALĂ, (3) morale, s. f. 1. Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe opinia publică; etică. 2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. ♦ (Fam.) Dojană, mustrare. – Din lat. moralis, fr. morale.

morală sf [At: CALENDAR (1802), 5/13 / V: ~al sn / Pl: ~le / E: lat moralis, fr morale] 1 Ansamblu de norme nescrise care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimând obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc. Si: etică. 2 Comportare, moravuri, obiceiuri etc. 3 (Spc) Comportare lăudabilă, frumoasă. 4 Disciplină științifică ce se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate Si: (înv) moraliș. 5 (Ccr) Tratat, manual care studiază morala (1). 6 Învățătură, concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă Si: moralitate (5). 7 (Îs) ~la fabulei Învățătură trasă dintr-o întâmplare din viață. 8 (Fam; îlv) A face ~ A dojeni.

MORALĂ, morale, s. f. 1. Ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; etică. ♦ Comportare (lăudabilă); moravuri. 2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. (Fam.) Dojană, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. – Din lat. moralis, fr. morale.

MORALĂ, morale, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde regulile sau normele de conviețuire și de comportare a oamenilor, atît între ei cît și față de societate și care variază în raport cu orînduirea economică. Morala este ceea ce servește la distrugerea societății vechi, exploatatoare, și la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului, care făurește societatea nouă, comunistă. LENIN, O. A. II 673. 2. (Familiar, mai ales în legătură cu «a face») Dojana, mustrare. A face morală cuiva. ▭ Continește cu morala, mă rog. NEGRUZZI, S. III 230. ♦ (Învechit) Învățătură cuprinsă într-o scriere. Prea puțini urmează morala dintr-o carte. ALEXANDRESCU, M. 255. ♦ Rîndurile, versurile dintr-o fabulă care cuprind o învățătură. Morala fabulei.

MORALĂ s.f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojană. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. [Cf. fr. morale, lat. moralis].

MORALĂ s. f. 1. ansamblul ideilor, concepțiilor, convingerilor privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. etică. 3. parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare dintr-o scriere literară. 4. (fam.) mustrare, dojană. (< fr. morale)

MORALĂ ~e f. 1) Formă a conștiinței sociale care reflectă și fixează idei, concepții, convingeri privind comportarea individului în societate. 2) Disciplină care se ocupă cu studiul acestei forme a conștiinței sociale. 3) Observație cu caracter moralizator. 4) Concluzie moralizatoare dedusă dintr-un eveniment sau dintr-o operă literară. [G.-D. moralei] /<lat. moralis, fr. morale

morală f. 1. știința ce învață a face binele și a evita răul; 2. tractat de morală: morala lui Aristotele; 3. mustrare: i-a făcut o bună morală; 4. lecțiune dedusă dintr’o povestire sau fabulă.

moral², ~ă [At: IORGOVICI, O. 23/23 / Pl: ~i, ~e / E: lat moralis, -e, fr moral] 1 a Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei (1) Si: (înv) moralnic (1). 2 a Care aparține moralei (1) Si: (înv) moralnic (2). 3 a Care se referă la morală (1) Si: (înv) moralnic (3). 4 a Care provine de la morală (1) Si: (înv) moralnic (4). 5 a (Pex) Care moralizează (1) Si: moralizator (3), (înv) moralnic (5). 6 a Care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului Si: (înv) moralic (1), moralicesc (1), moralnic (6). 7 a Care se referă la psihic, la spirit, la intelect sau la caracter Si: (înv) moralic (2), moralicesc (2), moralnic (7). 8 sn Calitate de a fi moral² (1). 9 sn Ansamblu al facultăților sufletești. 10 sn Stare, dispoziție sufletească. 11 sn Curaj, tărie sufletească. 12 sn (Îlv) A ridica (cuiva) ~ul A încuraja. 13 sn (Îlv) A (-i) scădea (cuiva) ~ul A descuraja.

moral¹ sn vz morală

morală s. f., g.-d. art. moralei; (tipuri) pl. morale

!morală s. f., g.-d. art. moralei; (tipuri) pl. morale

morală s. f., g.-d. art. moralei; pl. morale

morală, morale s. f. 1. Disciplină teologică, filozofică și umanistică în general, care conține idei, concepții sau convingeri privind normele de comportare a oamenilor între ei și față de societate. ◊ Morala creștină = totalitatea principiilor și regulilor izvorâte din învățătura lui Iisus Hristos și stabilite de Biserică, după care trebuie să se comporte creștinul față de Dumnezeu, față de sine, față de aproapele său și față de societate, având ca scop mântuirea prin săvârșirea binelui și ferirea de rău. 2. (Fam.) Dojană, mustrare. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură. – Din fr. morale, lat. moralis.

MORALĂ s. 1. etică. (~ unei societăți date.) 2. învățătură, pildă, (rar) moralitate, (înv.) matimă. (~ unei fabule.) 3. v. ceartă.

MORALĂ s. 1. etică. (~ unei societăți date.) 2. învățătură, pildă, (rar) moralitate, (înv.) matimă. (~ unei fabule.) 3. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, imputare, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

MORALĂ s. f. 1. Ansamblu de norme (nescrise) care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimînd obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc.; (sens curent) comportare, obiceiuri, moravuri ; s p e c. comportare lăudabilă, frumoasă. învățături despre moral, adecă despre năravurile cele bune. CALENDARIU (1802), 5/13, cf. 9/10. Învățătura și luminarea minții fără de sf[í]nta facerea de bine și bun moral (ratio bonorum morum). . . spre rău slujesc. ȚICHINDEAL, F. 329/14. Învățătură despre moral, adecă năravuri bune. CHREST. ROM. 7/20. Acesta este folosul învățăturii fără moral. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/10. Învățăturile potrivite pe starea fieștecăruia om în soțietate și întemeiate pe prințipuri de. . . moral. BULETIN, F. (1833), 117²/18. În loc de a întrebuința banii pentru învățătura tinerimei și pentru de a formarisi a ei moraluri, el au protimisit a-i trage în folosul său. (a. 1835). URICARIUL, VIII, 141. Asta ți-e virtutea cea nelegiuită, Asta ți-e morala cea afurisită ! PANN, P. V. I, 58/20. Alții iarăși făcîndu-și o idee strîmtă de religie și moral, aruncă. . . anatemă asupra economiei politice. ROM. LIT. 259¹/11. Nu mai e moral, nu mai sînt prințipuri. CARAGIALE, O. I, 107. Genul de roman propriu-zis. . . este romanul-problemă, adică o „invenție” epică, menită să ilustreze o problemă de psihologie sau de morală. IBRĂILEANU, S. L. 6. Binele nu merge însă fără folos, precum frumosul nu merge fără armonie: morala în fond este, așadar, și o estetică. LOVINESCU, C. IV, 149. Și azi morala de-ar permite, Aș fi la baluri nelipsit. V. ROM. ianuarie 1954, 10. Morala înseamnă poate, înainte de orice, sinceritate. RALEA, S. T. I, 119. Morala lui, optica lui, estetica lui erau iremediabil jignite. CAMIL PETRESCU, O II, 566. ◊ (Urmat de determinări care precizează felul, natura, domeniul) Să depărtează de mîntuitoarele învățături ale moralului evanghelicesc. MARCOVICI, D. 139/6. Evlavia și moralul evangelic. ASACHI, S. L. II, 87. Iată dar morala ta cea evangelică,. . . asta ți-e evlavia cea atît de lăudată. NEGRUZZI, S. I, 228, cf. CREANGĂ, A. 137. Ideologia și morala proletară resping la fel de hotărît concepția aceasta absurdă și oribilă a omenirii văzută ca o aglomerație de lumi individuale, fără putință de a comunica între ele. CONTEMP. 1948, nr. 110, 5/2. Nici în societate nu mai domină morala junglei. ib. 1949, nr. 165, 8/2. Burghezia infiltrează în rîndurile tineretului muncitor otrava ideologiei și moralei burgheze. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1321. Venise la clubul sindicatului să ne țină o conferință despre morala proletară. V. ROM. iunie 1957, 62. ♦ Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate, (învechit) m o r a l i ș; (concretizat) tratat, manual, carte cuprinzînd aceste norme. Moralu este știința năravurilor. GOLESCU, E. 53/5. În limba românească să se învețe istoria. . . , moralul, iconomia pământească și politicească. (a. 1828). URICARIUL, III, 35/3. Ce carte de moral ! Cît este de atingătoare limba ei ! MARCOVICI, C. 78/7. Am să-i predau și moralul, cînd l-oi pune la citit. PANN, P. V. II, 10/17. Cantemir. . . traduse moralul lui Epictet în limba rusească. NEGRUZZI, S. II, 155. Tu ai putea să dai moral la Universitatea din Bolognia (a. 1852). BUL. FIL. VI, 202. 2. Învățătură, învățămînt, concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă; (rar) moralitate. Învățătura carea în moralul fabulelor se află. ȚICHINDEAL, F. [prefață] 2/16. Vericine, împreună cu plăcerea, pe nesimțite, gustă și morala [comediei]. GTN (1835), 17²/18. Această poveste e plină de moral. GORJAN, H. I, 84/28. Priimiț-o dară cîți doreați de dînsa, Și moral culegeți c-albina dintr-însa. PANN, E. I, [prefață] IV/10. Încheindu-se morala piesei în rușinarea Zoiței. RUSSO, S. 7. Povețele sînt vorbe, dar fapta e departe; Și prea puțini urmează morala dintr-o carte. ALEXANDRESCU, M. 255. ◊ E x p r. Morala fabulei = învățătură trasă dintr-o întîmplare din viață. Cît despre ceilalți, milioane de tovarăși, De la matroz la primul amiral, Ei n-au nevoie să mai tragem iarăși, Morala fabulei, în fiecare caz special. V. ROM. octombrie 1954, 167. 3. (Familiar, mai ales în legătură cu verbul „a face”) Dojană, mustrare. Autorul a pus în scenă pe Matasar, care. . . face morală croită după meseria lui. RUSSO, S. 7. Continește cu moralu, mă rog. NEGRUZZI, S. III, 230. I-a făcut un moral bun. CARAGIALE, O. VI, 178. Tată-său, supărat foc, i-a făcut o morală aspră. CĂLINESCU, E. 77. – Pl.: morale. - Și: (învechit) moral s. n. – Din lat. moralis, fr. morale.