mormăire sf [At: LB / V: ~măr, ~rnă~, murmuire / P: ~mi-i~ / Pl: ~ri / E: mormăi] (Mpl) 1-2 Mormăit¹ (1, 3).

MORMĂIRE, mormăiți, s. f. Acțiunea de a mormăi; mormăit. Mormăirile ei erau tunete, invectivele trăsnete. Ne venea uneori să ne luăm lumea în cap. SADOVEANU, N. F. 6.

mărmăire sf vz mormăire

mornăire sf vz mormăire

murmuire² sf vz mormăire

mormăire s. f., g.-d. art. mormăirii; pl. mormăiri

mormăire s. f., g.-d. art. mormăirii; pl. mormăiri

mormăire s. f., g.-d. art. mormăirii; pl. mormăiri

MORMĂIRE s. 1. v. mormăit. 2. v. bombăneală.

MORMĂIRE s. 1. mormăit, mormăitură. (~ ursului.) 2. bodogoneală, bolboroseală, bombăneală, bombănit, bombănitură, boscorodeală, mormăială, mormăit, mormăitură, (prin Olt.) șondoroială, șondoroit. (~ de om nemulțumit.)

MORMĂÍRE s. f. (Mai ales la pl.) 1. Mormăit¹ (1). O dihanie răsări cu mormăiri grozave. SADOVEANU, O. X, 156, A ieșit și ursul și caută a scăpare, măcinînd în fălci mormăiri de tunet. id. ib. 465. 2. Mormăit^(2). Cuvinte de înduioșare nu înălța spre trecători, Dumnezeu era absent din mormăirile lui. ANGHEL, PR. 52. Vorbea și domnul lohan cu vocea-i aspră. Apoi mormăirile lui se adînciră, parcă veneau de undeva, dintr-un butoi. SADOVEANU, O. V, 329. Mormăirile ei erau tunete, invectivele trăsnete. id. N. F. 6. – Pl.: mormăiri. - Și: mornăire (LB, LM), mărmăíre (POLIZU), murmuíre (LM, COSTINESCU) s. f. – V. mormăi¹.

MĂRMĂÍRE s. f. v. mormăire.