mormăit¹ sn [At: DDRF / V: (reg) ~ră~, ~rnă~ / P: ~mă-it / Pl: ~uri / E: mormăi¹] 1 Șir de sunete caracteristice pe care le scoate ursul Si: mormăială (1), mormăire (1), mormăitură (1). 2 (Îlav) Pe ~te Fără plăcere, fără voie, cârtind. 3 Vorbire nedeslușită, pe ton scăzut sau nazal care arată nemulțumire, indignare Si: bombănecilă, mârâit, mormăială (2), mormăire (2), mormăitură (2).

MORMĂIT, mormăituri, s. n. 1. Sunet caracteristic pe care îl scoate ursul. ◊ Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea). De trei luni moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite. GHICA, S. 524. 2. Rostirea cuvintelor cu glas scăzut și nedeslușit, de obicei arătînd nemulțumire. V. bombăneală. Cu mormăitul meu numai cu urșii m-aș putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 17. Mi se mai părea că și un mormăit plin de rele prevestiri străbate depărtările pînă la mine. HOGAȘ, M. N. 161. – Formă gramaticală: (în expr.) mormăite.

mormăít, mornăít, -ă adj. Care vorbește mormăind. Adv. Mornăind: a vorbi mornăit (V. fornăit). S. n., pl. urĭ. Mormăĭală repetată.

morăit¹ sn vz mormăit¹

mornăit¹ sn vz mormăit¹

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăit s. n., pl. mormăituri

MORMĂIT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. v. bombăneală.

MORMĂIT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. bodogăneală, bolboroseală, bombăneală, bombănit, bombănitură, boscorodeală, mormăială, mormăire, mormăitură, (prin Olt.) șondoroială, șondoroit. (~ de om nemulțumit.)

MORMĂIT¹ s. n. Faptul de a m o r m ă i¹. 1. Șir de sunete caracteristice pe care le scoate ursul; mormăire (1), mormăitură (1). Cf. m o r m ă i¹ (1). Prin gălăgia mulțimii pătrundeau bătăile sacadate ale darabanei. . . și mormăitul greoi al ursului. ULIERU, C. 86, cf. H II 28. (F i g.) Mi se mai părea că și un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările pînă la mine . . . Era vîntul. HOGAȘ, M. N. 161. Mormăitul tunurilor slăbește. REBREANU, N. 115. În tăcerea cuprinsurilor porni mormăitul depărtat al unei batoze. SADOVEANU, O. XII, 455. ◊ L o c. a d v. Pe mormăite = fără plăcere, fără voie, mîrîind. De trei luni moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite; își făcea el planul său de răzbunare. GHICA, S. 524. 2. Vorbire nedeslușită, pe ton scăzut sau nazal (care arată nemulțumire, indignare); bombăneală, mîrîit¹ (2), mormăire (2), mormăială, mormăitură (2). Cf. m o r m ă i¹ (2). Un mormăit gros, ce aducea, totuși, a glas omenesc, străbătu dinlăuntru pînă la noi: era blagoslovenia de intrare. HOGAȘ, DR. II, 7. Ascultînd mormăitul cunoscut al preotului și răspunsurile grăbite și răgușite ale dascălului, i se păru că toate acestea i s-au mai întâmplat o dată. REBREANU, NUV. 53. După horn, se auzi un mormăit subțire, apoi un căpșor bălan ș-un deget care scobea în nas se arătară la lumină. SADOVEANU, O. III, 89. Din camera cealaltă se auzea mormăitul lui Răghinâ. V. ROM. martie 1 954, 33. Cu mormăitul meu numai cu urșii m-aș putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 15. Omul cu broboadă. . . scoase un scurt mormăit. CĂLINESCU, E. O. I, 22. – Pl.: mormăituri. – Și: (regional) mornăít (BARCIANU), morăít (DDRF) s. n. – V. mormăi¹.