MOȚAT, -Ă, moțați, -te, adj. 1. (Despre oameni și animale) Care poartă moț¹ (1), cu moț. ♦ Fig. Care caută să iasă în evidență, care se crede superior; îndrăzneț. 2. Cu vârf ascuțit, țuguiat. – V. moța.

moțat, ~ă [At: GHICA, S. 301 / Pl: ~ați, ~e / E: de la moț¹] 1 a (D. oameni și animale) Care are moț¹ (1). 2 a (Irn; d. oameni) Care caută să iasă în evidență cu orice preț. 3 a (Irn; d. oameni) Care se crede superior celorlalți, deosebit, grozav. 4 a (Irn; d. oameni) Îndrăzneț. 5 a Cu vârf ascuțit Si: țuguiat. 6 sf (Gmț) Cimitir așezat pe o înălțime. 7 sf (Pex; art.) Epitet pentru moarte (1).

MOȚAT, -Ă, moțați, -te, adj. 1. (Despre oameni și animale) Care poartă moț¹ (1), cu moț. ♦ Fig. Care caută să iasă în evidență, care se crede superior; îndrăzneț, cu gura mare. 2. Cu vârf ascuțit, țuguiat. – V. moța.

MOȚAT, -Ă, moțați, -te, adj. 1. Care poartă moț, cu moț. Ciuta moțată Sub barbă bălțată. TEODORESCU, P. P. 178. ♦ Fig. Îndrăzneț, cu gura mare. Hai să spunem ghicitori... Șervet vărgat, pe Dunăre aruncat! – Șarpele! – Minți, moțato! DELAVRANCEA, S. 237. Te-ai găsit tu mai moțat, se spune cuiva care face pe deșteptul, care se crede mai isteț decît ceilalți. 2. Cu smoc de pene pe cap. Repede ieși în bătătură și prinse o găină moțată. SANDU-ALDEA, D. N. 270. Găinușe moțate... picau ca fermecate cînd ieșea el la vînătoare. ODOBESCU, S. III 180. Porumbei de tot neamul... și de cei moțați și de cei încălțați. GHICA, S. 301. Ciocîrlan moțat Strigă noaptea în sat (Cumpăna fîntînii). GOROVEI, C. 121. 3. (Despre căciuli) Cu vîrf ascuțit, țuguiat. Silise cîrmuirea pe școlarii din țară să poarte... căciuli moțate cu pene de curcan. PAS, Z. I 112. Doi surugii... cu căciula moțată de oaie pe ureche. ODOBESCU, S. I 161. Fig. Cînd am privit depărtările, am văzut aria mării suită deasupra liniei orizontului; pe ea plutea numai floarea moțată a luceafărului de ziuă. SADOVEANU, O. E. 65.

MOȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păsări) Care are moț pe cap; cu moț. 2) (despre căciulă) Care are vârful (fundul) ascuțit; țuguiat. 3) fig. Care manifestă prea multă îndrăzneală. * A se crede mai ~ a se crede mai deștept. /v. a moța

moțat a. 1. cu moț în frunte: pasăre moțată: 2. fig. îndrăzneț, pretențios: vrei să te arăți mai moțat?

moțát, -ă adj. (d. moț). Cu moț: cĭocîrlanu e moțat. Fig. Pretențios, îngînfat, obraznic. A te crede maĭ moțat de cît alțiĭ, a te crede maĭ breaz, superior.

MOȚAT adj. 1. (reg.) cucuiat, (Ban. și Transilv.) pupuiat. (Găină ~.) 2. țuguiat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.)

MOȚAT adj. 1. (reg.) cucuiat, (Ban. și Transilv.) pupuiat. (Găină ~.) 2. țuguiat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.)

MOȚÁT, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre oameni și animale) Care are moț¹ (1). Porumbei de tot neamul. . . și de cei moțați și de cei încălțați. GHICA, S. 301. M-am încercat a da și-n ciovlice de cele moțate. ODOBESCU, S. III, 23, cf. 180. Păsărică moțată. VLAHUȚĂ, D. 258. Tracii moțați îl încinseră-ndată cu lungile suliți. MURNU, I. 83. Ieși în bătătură și prinse o găină moțată. SANDU-ALDEA, D. N. 270, cf. H XII 27, XVII 229. Ciuta moțată. TEODORESCU, P. P. 178, cf. ARH. OLT. XXI, 270. Ciocîrlan moțat Striga noaptea în sat (Cumpăna fîntînii). GOROVEI, C. 121. Am o găină moțată, O țin încuiată. Cînd mă duc ca s-o descui, Îi pun mîna pe cucui (Butea de vin). SADOVEANU, P. C. 14. ♦ (Despre oameni; ironic) Care caută să iasă în evidență cu orice preț; care se crede superior celorlalți, deosebit, grozav; îndrăzneț. Tu ești mai brează, Te aleseși mai moțată ? JIPESCU, O. 43, cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Substantivat; ca epitet) Minți, moțato ! DELAVRANCEA, S. 237, cf. id. A. 5. 2. Adj. Cu vîrf ascuțit; țuguiat. Doi surugii flăcăiandri, cu mintene numai găitane, cu căciula moțată de oaie p-o ureche. . . , îi mînau din călărie. ODOBESCU, S. I, 161. Silise cîrmuirea pe școlarii din țară să poarte. . . cămăși albe și căciuli moțate cu pene de curcan într-o parte. PAS, Z. i, 112. Cu căciuli moțate, Cu moțuri vărgate. TEODORESCU, P. P. 497. Vin nouă ciobani . . . Cu căciuli de urs, Că nu sînt supuși, Nalte și moțate, Pornite pe spate. MAT. FOLK. 3. După creastă se cunoaște puica care face ouăle moțate. PĂSCULESCU, L. P. 109. Căciulă moțată. ALR II 3 531/812, cf. 3 531/836, 791. 3. S. f. (Glumeț) Cimitir (așezat pe o înălțime) ; p. e x t. (art.) epitet pentru moarte. Lua-te-ar moțata ! I. CR. III, 220. Duce- te-aș la moțata. ARH.. OLT. XXI, 270. – Pl.: moțați, -te. – De la moț¹.