MOȚĂIT s. n. Moțăială. – V. moțăi.

moțăit¹ sn [At: DELAVRANCEA, T. 89 / E: moțăi¹] Moțăială (3).

moțăit², ~ă a [At: AGÂRBICEANU, D. Ț. 129 / V: ~țoiat / Pl: ~iți, ~e / E: moțăi²] (Trs) Ud leoarcă.

MOȚĂIT, moțăituri, s. n. Moțăială. – V. moțăi.

MOȚĂIT s. n. Moțăială. Noaptea, nu mai vezi moțăitul prefăcut al cocoanelor. DELAVRANCEA, la CADE.

moțoiat, ~ă a vz moțăit²

moțăit s. n.

moțăit s. n.

moțăit s. n.

MOȚĂIT s. v. ațipire.

MOȚĂIT s. ațipeală, ațipire, dormitare, moțăială, moțăire, moțăitură, picoteală, picotire, piroteală, pirotire, somnolență, toropeală, (rar) somnie, (reg.) picuială, pioceală, somnoreală, (Mold.) clipoceală, clipocire, (prin Munt.) pircoteală, pircotit, (înv.) somnoroșie. (Stare de ~.)

moțăit, -ă, moțăiți, -te, adj. (reg.) ud leoarcă.

MOȚĂIT¹ s. n. Moțăială. Noaptea nu mai vezi salutările înțepate ale oamenilor mari, nici moțăitul prefăcut al cocoanelor. DELAVRANCEA, T. 89. – V. moțăi¹.

MOȚĂÍT², -Ă adj. (Prin Transilv.) Ud leoarcă. Cf. m o ț ă i². Îl prind de picioare și-l cufundă în apă, cu capul în jos, pînă la tălpi. . . Peste cîteva clipe îl scot moțoiat. AGÎRBICEANU, D. Ț. 129. Îi plouat de-i tot moțăit. VICIU, S. GL. – Pl.: moțâiți, -te. – Și: moțoiát, -ă adj. – V. moțăi².