MÂNGÂIETOR, -OARE, mângâietori, -oare, adj. Care mângâie; dezmierdător; desfătător, încântător; încurajator, consolator; mângâios. [Var.: (înv. și reg.) mângâitor, -oare adj.] – Mângâia + suf. -ător.

mângâietor, ~oare [At: PSALT. 110 / P: ~gâ-ie~ / V: (îrg) ~găi~, (înv) ~gâni~, ~gâit~, ~găit~, măngăi~, măngănietoriu, măngăit~ / Pl: ~i, ~oare / E: mângâia + -tor] 1 smf, a (Persoană) care face vrăji Si: fermecător, vrăjitor. 2-3 smf, a (Om) amăgitor. 4 a Care încurajează, îmbărbătează. 5 a Care consolează. 6 a Care desfată. 7 a Care dezmiardă.

MÂNGÂIETOR, -OARE, mângâietori, -oare, adj. Care mângâie; dezmierdător; desfătător, încântător; încurajator, consolator; mângâios. [Var.: (înv. și reg.) mângâitor, -oare adj. – Pr.: -gâ-ie-] – Mângâia + suf. -ător.

MÂNGÂIETOR ~oare (~ori, ~oare) 1) (despre persoane) Care mângâie; alintător; dezmierdător. Părinți ~ori. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește dragoste și căldură sufletească; dezmierdător; alintător. Voce ~oare. Gest ~. 3) Care produce mângâiere. Veste ~oare. /a mângâia + suf. ~ător

mângâietor a. și m. care mângăe sau servă a mângâia. [Vechiu-rom. mângânietoriu, amăgitor, fermecător; v. mângăia].

măngăitor, ~oare a vz mângâietor

măngănietoriu, ~oare a vz mângâietor

măngâietor, ~oare a vz mângâietor

mângăietor, ~oare a vz mângâietor

mângăitor, ~oare a vz mângâietor

mângăitor, ~oare a vz mângâietor

mângânietor, ~oare a vz mângâietor corectat(ă)

MÎNGÎIETOR, -OARE, mîngîietori, -oare, adj. (Și în forma mîngîitor; mai ales poetic) Care mîngîie, care încurajează, îmbărbătează; consolator. Soarele de toamnă era prietinos și mîngîietor. SADOVEANU, O. VII 102. De o feminitate mîngîietoare... răspîndea atîta seninătate și bunătate că lumina și locul pe unde trecea. REBREANU, R. I 56. Se lumină întinsa noapte cu poleieli mîngîietoare. MACEDONSKI, O. I 63. ◊ (Substantivat) Ne mutăm la un fierar peste drum dimpreună cu moș Bodrîngă, mîngîitorul nostru. CREANGĂ, O. A. 90. – Variantă: mîngîitor, -oare adj

MÎNGÎITOR, -OARE adj. v. mîngîietor.

mângâietor adj. m., pl. mângâietori; f. sg. și pl. mângâietoare

mângâietor adj. m., pl. mângâietori; f. sg. și pl. mângâietoare

mângâietor adj. m., pl. mângâietori; f. sg. și pl. mângâietoare

mângâietor.

mîngîietor

Mângâietor subst. sg. Nume dat în Noul Testament Sfântului Duh. – Din mângâia + suf. -tor.

MÂNGÂIETOR adj. 1. alintător, dezmierdător, (înv.) dezmierdat, măgulitor. (Gesturi ~oare.) 2. v. afectuos. 3. v. consolator. 4. v. încântător.

MÎNGÎIETOR adj. 1. alintător, dezmierdător, (înv.) dezmierdat, măgulitor. (Gesturi ~.) 2. afectuos, dezmierdător, drag, drăgăstos, duios, iubitor, tandru, (înv.) mîngîios, (fig.) cald. (Îi șoptea cuvinte ~.) 3. alinător, consolator, (rar) consolant, (înv.) mîngîios. (O vorbă ~ pentru un om îndurerat.) 4. desfătător, încîntător, plăcut, (înv.) mîngîios. (Un peisaj ~.)

Mângâietor ≠ nemângîietor, nemângîios

MĂNGĂIETOR, -OÁRE adj. v. mîngîietor.

MĂNGĂITÓR, -OÁRE adj. v. mîngîietor.

MĂNGĂNIETORIU, -OARE adj. v. mîngîietor.

MÎNGÎIETOR, -OÁRE adj. I. (Învechit; și substantivat) (Ființă) care mîngîie (I 1) v r ă j i t o r; amăgitor, înșelător. Ce ia nu aude glasul măngănietoriului. PSALT. 110, cf. CORESI, PS. 150/1. II. 1. Care mîngîie (II 1), încurajează, îmbărbătează, consolează. Tremease după făgăduință pre mîngăitoriul d[u]h,, în vedeare de limbă de foc, cătră înșiși văzătorii ucenicii lui (a. 1648) GCR I, 130/27, cf. VARLAAM-IOASAF, 6^v/10. Prieteșugul cel mîngîitoriu va alina măhniciunea ta BELDIMAN, N. P. II, 65/10. N-ai vreo rază mîngîi toare și pentru amărîtul meu suflet ? MARCOVICI, C. 25/7. Primiți ca un tropariu míngîitoriu aceste cuvinte de cîntare. DRĂGHICI, R. 117/23 . ◊ (Substantivat) Așteptaiu cire cu mere va scîrbi și nu fu, și măngăetoriu (mîngîitori, a-l m ă n g ă i a N), și nu aflaiu. PSALT. 133 Iară cînd va veni mîngîitoriul, cela ce eu voiu tremite voao de la părintele. . . acela va mărturisi de mine. CORESI, EV. 468, cf. 2, id. PS. 180/1 Iaste. . . mîngăitoriu spre noi. VARLAAM, C. 245 Mîngîitori de reale. BIBLIA (1688), 370¹/12, cf. MINEIUL (1776), 49^r2/29, 87^v1/7, 141^v1/29. [Nădejdea] ca o mîngîitoare pururea ne zăbăvește Și în zilele de scîrbă traiul nostru îndulcește. CONACHI, P. 288. 2. Care desfată, încîntă, place, d e s f ă t ă t o r, î n c î n t ă t o r, p l ă c u t; care dezmiardă, dezmierdător, drăgăstos. Repezi-te, dulce rază Din doi ochi mîngîitori CONACHI, P. 106, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. COSTINESCU, LM. Privirea lui cea bună și mîngăietoare mi să părea că mă judecă, mă osîndeșțe și mă execută. DELAVRANCEA, T. 202, cf. 212, MACEDONSKI, O. I, 63. Și-avea privirea dulce, de duioșie plină, Mîngăietor accentul și vocea blîndă, lină. F (1889), 483, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mîngîietoare. REBREANU, I. 116 cf. id. R. I, 56, 138. Vorba ta-mi părea un nai, Îngînînd . . . un cîntec . . . mîngîietor. EFTIMIU, Î. 126. Soarele de toamnă era prietinos și mîngîietor. SADOVEANU, O. V, 618. Eu am pleti strelucite, Tu ai plete aurite, Eu am fața arzătoare, Tu, fața mîngăietoare. ALECSANDRI, P. P. 27. – Pl.: mîngîietori, -oare. – Și: (învechit și regional) mîngăietór, -oáre, (învechit) mîngînietór, -oáre (DHLR II, 120), mîngîitór, -oáre, mîngăitór, -oáre, mângăietor, -oáre, măngănietóriu, -oáre, măngăitór, -oáre adj. – Mîngîia + suf. -tor.