mâniat, ~ă sm, a [At: POLIZU / Pl: ~ați, ~e / E: mânia] 1-2 (Om) plin de mânie (1) Si: mânios (1-2). 3-4 (Om) supărat.

MÎNIAT, -Ă, mîniați, -te, adj. Supărat, iritat, înfuriat. ◊ (Substantivat) Radu avu tăria și făcu pe mîniatul pînă seara. VLAHUȚĂ, O. A. 113.

MÂNIAT adj. v. furios.

MÎNIAT adj. furios, îndîrjit, înfuriat, întărîtat, înverșunat, mînios, pornit, (livr.) obstinat, (pop.) îndrăcit, năbădăios, oțărît, (înv. și reg.) scîrbit, (reg.) năvîrlios, (înv., în Transilv.) firetic, (fam.) burzuluit, zborșit, (fig.) turbat. (Un om ~ la culme.)

MÎNIÁT, -Ă adj. 1. Minios (I 1). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. S-o vezi cît de mîniată-i, vrea să ne bată și ne ocărește cum îi vine la gură. MILLE, V. P. 125. Mîniați de-a binele, cei doi reprezentanți ai stăpînirii luară cîte un toc. STĂNOIU, I. 105. Contenind o clipă vorba cu Mirel Pascu, duduca Florica s-a întors mîniată. GALAN, Z. R. 96. 2. Mînios (I 3). Pleacă trist și mîniat românul, că n-apucase să ceară și-l luase la trei păzește. RĂDULESCU-CODIN, I. 33. ◊ (Substantivat) Radu avu tăria și făcu pe mâniatul pînă seara. VLAHUȚĂ, O. A. 113. - Pl. : mîniați, -te. – V. mînia.