NECUNOSCUT, -Ă, necunoscuți, -te, adj., s. m., s. f., s. n. 1. Adj., s. m. și f. (Om) care nu este cunoscut, despre care nu se știe nimic; p. ext. tainic, ascuns. ♦ (Despre scriitori, artiști, creatori) Extrem de puțin cunoscut (și apreciat); obscur; anonim. 2. S. n. Ceea ce nu este (încă) cunoscut, ceea ce depășește cunoștințele omului. 3. S. f. (Mat.) Mărime care apare într-o problemă sau într-o ecuație și care se cere determinată. – Pref. ne- + cunoscut.

necunoscut, ~ă [At: VARLAAM, C. 84 / Pl: ~uți, ~e (rar, sn) ~uri / E: ne- + cunoscut] 1-2 smf,a (Om) care nu este cunoscut. 3-4 smf, a (Persoană) despre care nu se știe nimic. 5 smf Anonim. 6 a (D. scriitori, artiști, creatori) Extrem de puțin cunoscut și apreciat Si: anonim, obscur. 7 a Tainic. 8 sn (Rar; lpl) Ceea ce nu este cunoscut încă pentru cineva Si: (înv) neștiut (9). 9 sn (Rar; lpl) Ceea ce depășește cunoștințele omului Si: (înv) neștiut (10). 10 sf (Mat) Mărime a cărei valoare nu este cunoscută și care trebuie aflată pe baza datelor problemei.

NECUNOSCUT, -Ă, necunoscuți, -te, adj., subst. 1. Adj. Care nu este cunoscut, despre care nu se știe nimic; p. ext. tainic, ascuns. ♦ (Despre scriitori, artiști, creatori) Extrem de puțin cunoscut (și apreciat); obscur; anonim. 2. S. n. Ceea ce nu este (încă) cunoscut, ceea ce depășește cunoștințele omului. 3. S. f. (Mat.) Mărime a cărei valoare nu este cunoscută și care trebuie aflată pe baza datelor problemei sau ale exercițiului. – Ne- + cunoscut.

NECUNOSCUT, -Ă, necunoscuți, -te, adj. Care nu e cunoscut, despre care nu se știe nimic; ascuns, neștiut. O ajungea mintea ce are de făcut, însă față de o lume necunoscută pășea cu oarecare sfială. SADOVEANU, B. 75. Și din adînc necunoscut Un mîndru tînăr crește. EMINESCU, O. I 170. Dama necunoscută nu se pare a-ți fi compatriotă. NEGRUZZI, S. I 45. ♦ (Substantivat) Persoană pe care nu o cunoaște cineva. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. C. PETRESCU, C. V. 19. Apoi bine, cucoană Chiriță, se poate să-ți lași copilele pe mîna unor necunoscuți? ALECSANDRI, T. I 123. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu se cunoaște, ceea ce nu e (încă) cercetat sau explorat. Izvorăște din necunoscut... cîntarea tainică de bucium. SADOVEANU, O. I 51. Pentru toți patru copiii... capitala era necunoscutul miraculos. C. PETRESCU, C. V. 12. Tocmai necunoscutul mă ispitește, necunoscutul în care locuiesc toate posibilitățile. REBREANU, P. S. 142.

NECUNOSCUT² ~tă (~ți, ~te) (negativ de la cunoscut) 1) Care nu este (deloc) cunoscut; despre care nu se știe nimic. 3) și substantival Care nu face parte dintre cunoscuți; străin. 3) (despre scriitori, artiști) Lipsit de faimă; anonim; neconsacrat. /ne- + cunoscut

necunoscut a. 1. care nu e de loc cunoscut: țară necunoscută; 2. care nu s’a simțit încă: sensațiuni necunoscute. ║ m. ceeace nu se știe: a merge dela cunoscut la necunoscut. ║ necunoscută f. Mat. cantitatea căutată în rezolvarea unei probleme.

necunoscut¹ adj. m., s. m., pl. necunoscuți; adj. f., s. f. necunoscută, pl. necunoscute

necunoscut¹ adj. m., s. m., pl. necunoscuți; adj. f., s. f. necunoscută, pl. necunoscute

necunoscut adj. m., s. m., pl. necunoscuți; f. sg. necunoscută, pl. necunoscute

NECUNOSCUT, -Ă adj., subst. I. adj. Negativ al lui cunoscut. cf. varlaam, c. 84, ar (1830), 13²/49, negruzzi, s. i, 45, creangă, p. 97, petică, o. 250, iordan, g. 147, camil petrescu, v. 23, sadoveanu, o. x, 550, barbu, ș. n. 33. ♦ Anonim. Natura a lăsat oameni meniți a trece necunoscuți pe calea vieții, negruzzi, s. i, 205. ◊ (Substantivat) Un necunoscut a pus pe hîrtie, în puține cuvinte, cîteva fapte, iorga, l. ii, 77. Victor Louis era însă un necunoscut, oprescu, i. a. iii, 41. II. subst. I. s. n. (Rar la pl.) Ceea ce nu este cunoscut (încă) cuiva; ceea ce depășește cunoștințele omului. De unde îmi simțisem inima bătînd în fața necunoscutului, iată-mă acum liniștit și nepăsător. gane, n. iii, 77. Înainta spre necunoscutul rece și ploios înspre care mergea trenul. mille, v. p. 138. Iar azi sînt eu nebunul, acel ce plîng trecutul Și-n viitor mi-e groază de-ntreg necunoscutul. coșbuc, s. 69. Necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa. hogaș, dr. i, 50. Avea încredere în presimțiri, mai ales în cele bune, cum are totdeauna omul în fața primejdiei sau a necunoscutului, rebreanu, nuv. 301. Neliniștea metafizică a necunoscutului îl îndreaptă totuși spre religie, lovinescu, c. iv, 122. Gîndul morții, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat, camil petrescu, u. n. 347. Pentru toți patru copiii... capitala era necunoscutul miraculos, c. petrescu, c. v. 12. Expresia „în străinătate”... însuma primejdiile pe care le ascundea necunoscutul. brăescu, a. 203. Și-a simțit trupul cum lunecă către acest necunoscut. sahia, n. 72. Într-un tîrg de provincie ca al nostru gara este portul, necunoscutul, depărtarea. sebastian, t. 215. Ionică e mîncău. Colacii, iar nu fiorul necunoscutului, îl duc în biserică. călinescu, i. c. 48. Citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut. bart, s. m. 13. Necunoscutul se află aci, la îndemîna noastră. arghezi, b. 86. Este adevărat că opera cognitivă a spiritului presupune reducerea treptată a necunoscutului la cunoscut. vianu, m. 40. Episcopul era înfricoșat de necunoscuturile vieții, sadoveanu, o. xii, 140. Dacă nu plecase, o făcuse numai din groaza de necunoscut. t. popovici, se. 161. Se înfruntau două imense necunoscuturi umane. id. ib. 282. 2. s. f. (Mat.) Mărime a cărei valoare nu este cunoscută și care trebuie aflată pe baza datelor problemei. Cînd numărul ecuațiilor este mai mic decît numărul necunoscutelor, în general, sistemul este nedeterminat. algebra viii, 208. Ecuație reciprocă se numește o ecuație în care, înlocuind necunoscuta cu inversa ei, ecuația nu se schimbă. ALGEBRA IX, 30, cf. DER. – pl.: (I) necunoscuți, -te, (II 1, rar) necunoscuturi, (II 2) necunoscute. – pref. ne- + cunoscut.