negație sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr négation] 1-2 Negare¹ (1-2). 3 Cuvânt, gest, fapt etc. care neagă, contrazice, contestă ceva sau pe cineva. 4 Factor logic pe baza căruia se respinge o expresie, contestând valoarea de adevăr susținută de ea. 5 (Lin) Cuvânt sau grup de cuvinte cu ajutorul cărora se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. 6 (Flz; șîs negarea ~i) În concepția materialist-dialectică, una dintre cele trei legi dialectice principale, potrivit căreia dezvoltarea se prezintă ca o înlănțuire de negații, o acțiune permanentă de înlocuire a calității obiectelor și fenomenelor în cadrul mișcării universale, al cărei izvor principal rezidă în contradicțiile interne ale lucrurilor și care implică atât distrugerea cât și conservarea parțială a însușirilor anterioare, precum și ridicarea lor pe un plan superior Si: negare¹ (3). 7 Semn grafic prin care se neagă ceva în logică sau matematică.

NEGAȚIE, negații, s. f. Faptul de a nega; judecată negativă prin care declarăm nevalabilă legătura dintre două sau mai multe noțiuni. Întrebarea retorică, adică aceea care impune afirmația sau negația pe care vorbitorul dorește s-o obțină de la ascultătorii săi este bine cunoscută de Bălcescu. VIANU, A. P. 31. ♦ Simbol grafic care reprezintă negația în lucrări de logică sau de matematică. ♦ Cuvînt care dă unei propoziții un înțeles negativ. «Nu» și «nicidecum» sînt negații.

NEGAȚIE s.f. Negare. ♦ Categorie filozofică care reflectă acțiunea permanentă, complexă de schimbare a calității obiectelor și proceselor în cadrul mișcării universale. ♦ Judecată, propoziție care neagă ceva (declarînd nevalabilă legătura dintre mai multe noțiuni). ♦ Semn grafic care arată o negație (în logică sau matematică). ♦ Cuvînt care dă un sens negativ unei propoziții. [Gen. -iei, var. negațiune s.f. / cf. lat. negatio, fr. negation].

NEGAȚIE s. f. 1. negare. ◊ judecată, propoziție care neagă ceva. ◊ semn grafic care arată o negație (în logică sau matematică). ◊ cuvânt care dă un sens negativ unei propoziții. 2. categorie a dialecticii care reflectă trecerea de la o calitate la alta, înlăturarea vechiului și afirmarea noului, unitatea dintre continuu și discontinuu în procesul dezvoltării. ♦ negarea ĩ = principiu fundamental al dialecticii potrivit căruia dezvoltarea este înțeleasă ca un proces continuu de înnoire, de negare și preluare selectivă a vechiului. 3. anulare a repartizării unui absolvent al învățământului superior în vederea angajării pe alt post. (< fr. negation, lat. negatio)

negație s. f. (înv.; folosit până în decembrie 1989) ◊ „Din păcate însă, acordul de principiu pentru schimbarea repartizării («negația», cum i se mai spune), ca și «oferta», de altfel, se pronunță uneori cu o surprinzătoare ușurință.” Sc. 21 III 74 p. 4. ◊ „[...] vizualizez scena în care stagiara intră în biroul secretarului de partid pe județ, decisă să facă orice compromis pentru a-i smulge «negația» [...]” R.lit. 16/96 p. 17; v. și Fl. 11 X 79 p. 15; v. și conductor-arhitect (formal din fr. négation; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

NEGAȚIE ~i f. 1) v. A NEGA. 2) Cuvânt sau gest care neagă ceva. 3) Operație logică prin care se contestă valabilitatea legăturii dintre două sau mai multe noțiuni. /<fr. négation, lat. negatio, ~onis

negațiune sf vz negație

NEGAȚIUNE s.f. v. negație.

negați(un)e f. 1. acțiunea de a nega; 2. Gram. vorbă ce servă a nega, ca nu, nicidecum.

* negațiúne f. (lat. negatio, -ónis). Acțiunea de a nega. Gram. Cuvîntu care arată o negațiune ca: nu, nicĭ. – Și -áție și -áre.

negație (desp. -ți-e) s. f., art. negația (desp. -ți-a), g.-d. art. negației; pl. negații, art. negațiile (desp. -ți-i-)

negație (-ți-e) s. f., art. negația (-ți-a), g.-d. art. negației; pl. negații, art. negațiile (-ți-i-)

negație s. f. (sil. -ți-e), art. negația (sil. ți-a), g.-d. art. negației; pl. negații, art. negațiile (sil. -ți-i-)

negație

NEGAȚIE s. f. (cf. lat. negatio, fr. négation): cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o parte de propoziție sau de o propoziție prin predicatul ei, ca de exemplu cuvântul nu în propozițiile „Nu Ion a luat cartea, ci Vicu” (se neagă ideea de subiect); „Nu cartea a luat-o Vicu, ci caietul” (se neagă ideea de obiect direct); „Ion nu a luat cartea” (se neagă ideea exprimată de întreaga propoziție prin predicatul ei).

NEGAȚIE s. v. contestare.

NEGAȚIE s. contestare, dezmințire, negare, renegare, tăgadă, tăgăduială, tăgăduire, (înv.) tagă, tăgăduință. (~ celor afirmate de cineva.)

Negație ≠ afirmație

NEGAȚIE s. f. 1. Negare¹ (1); cuvînt, gest, fapt etc. care neagă, contrazice, contestă (ceva sau pe cineva). cf. i. golescu, c. Negație (zicere de nu). calendar (1853), 11/29. O asemine stare de lucruri... era negația a orice dezvoltări. ROM. Lit. 66¹/24, cf. maiorescu, cr. iii, 173. Cum poate cineva concepe ideea de datorie față cu lumea prin negațiunea aceleiași datorii față cu sine însuși, care este și el o parte a lumii? caragiale, o. vii, 254. Era foarte bătrîn la anul 1848, ale cărui împrejurări i se părură negația oricărei judecăți sănătoase. iorga, l. ii, 499. Cum toți vor să cucerească opinia publică pe calea negației, atitudinea pamfletară a devenit covîrșitoare. lovinescu, c. v, 161. Întrebarea retorică, adică aceea care impune afirmația sau negația pe care vorbitorul dorește s-o obțină de la ascultătorii săi, este bine cunoscută de Bălcescu. vianu, a. p. 31. ♦ Functor logic pe baza căruia respingem o expresie, contestînd valoarea de adevăr susținută în ea. der. ** (Lingv.) Cuvînt sau grup de cuvinte cu ajutorul cărora se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. Particulele de afirmație și de negație... nu, niciodată. iordan, g. 57. În limba română, principalele negații sînt nu, ba, nici, nicidecum. der. 2. (Filoz.) Acțiunea permanentă de înlocuire a calității obiectelor și fenomenelor în cadrul mișcării universale, al cărei izvor principal rezidă in contradicțiile interne ale lucrurilor și care implică atît distrugerea cît și conservarea parțială a însușirilor anterioare, precum și ridicarea lor pe un plan superior; negare¹ (2). ◊ Negarea negației v. negare¹. – pl.: negații. – Și : (învechit) negațiune s. f. – Din fr. négation.