nelegiuire sf [At: AETHIOPICA, 85^r/13 / Pl: ~ri / E: nelegiuit] Faptă care contravine legilor juridice sau preceptelor morale Si: fărădelege, infamie, ticăloșie.

NELEGIUIRE, nelegiuiri, s. f. Faptă nelegiuită, fărădelege, infamie, crimă. Va da pe mîna jandarmilor orice nelegiuire. REBREANU, R. I 236. Verișoara la călugărie! Nu voi suferi niciodată asemene nelegiuire. ALECSANDRI, T. I 51.

NELEGIUIRE ~i f. Faptă reprobabilă, condamnată de lege; fărădelege. /ne- + legiuire

nelegiuire f. 1. dispreț pentru cele religioase; 2. faptă criminală. [Lege e luat aci în sens de religiune].

nelegĭuíre f. Impietate, sacrilegiŭ. Crimă.

nelegiuire s. f., g.-d. art. nelegiuirii; pl. nelegiuiri

nelegiuire s. f., g.-d. art. nelegiuirii; pl. nelegiuiri

nelegiuire s. f., g.-d. art. nelegiuirii; pl. nelegiuiri

NELEGIUIRE s. v. ticăloșie.

NELEGIUIRE s. abjecție, fărădelege, infamie, josnicie, mișelie, mîrșăvie, nemernicie, netrebnicie, ticăloșie, (livr.) ignominie, turpitudine, (astăzi rar) scelerație, (pop. și fam.) parșivenie, (pop.) becisnicie, blestemăție, scîrnăvie, spurcăciune, (reg.) mîrșăvenie, (înv.) bazaconie, blestemăciune, nebunie, necurat, necurăție, necurățire, păgînătate, păgînie, verigășie, (fig.) murdărie. (A comite o ~.)