NESOCOTINȚĂ, nesocotințe, s. f. 1. Lipsă de judecată, de înțelepciune, de chibzuință (în acțiuni); p. ext. ușurință, imprudență (în acțiuni). 2. Faptă sau vorbă de om nesocotit (1); nechibzuință, nesăbuință, prostie. – Pref. ne- + socotință.

nesocotință sf [At: CORESI, EV. 266 / Pl: (4) ~țe / E: ne- + socotință] 1 Lipsă de judecată, de înțelepciune, de chibzuință în acțiuni Si: neghiobie (2), nebunie (6), (înv) nesocoteală, nesocotire (2). 2 (Pex) Imprudență în acțiuni Si: nesocotire (2). 3 (Înv) Nepăsare (5). 4 Faptă, vorbă etc. de om lipsit de judecată Si: nechibzuință, necugetare, nesăbuință, prostie.

NESOCOTINȚĂ, nesocotințe, s. f. 1. Lipsă de judecată, de înțelepciune, de chibzuință (în acțiuni); p. ext. ușurință, imprudență (în acțiuni). 2. Faptă sau vorbă de om nesocotit (1); nechibzuință, nesăbuință, prostie. – Ne- + socotință.

NESOCOTINȚĂ, nesocotințe, s. f. Lipsă de chibzuială; ușurință, nechibzuință; imprudență; p. ext. (concretizat) faptă, vorbă etc. nechibzuită. Am să te pedepsesc amar pentru nesocotința ta. ISPIRESCU, L. 87. Simți urmările nesocotinței sale. NEGRUZZI, S. I 25. Îl vom vedea... generos pînă la nesocotință. BĂLCESCU, O. II 272.

nesocotință f. nechibzuință.

nesocotínță f., pl. e. Nechibzuință, purtare de om nesocotit.

nesocotință (înv.) s. f., g.-d. art. nesocotinței; pl. nesocotințe

nesocotință (înv.) s. f., g.-d. art. nesocotinței; pl. nesocotințe

nesocotință s. f., g.-d. art. nesocotinței; pl. nesocotințe

NESOCOTINȚĂ s. 1. v. imprudență. 2. v. prostie.

NESOCOTINȚĂ s. 1. imprudență, nechibzuință, necugetare, neprevedere, nesăbuință, nesăbuire. (A comis o ~.) 2. gogomănie, nătîngie, neghiobie, nerozie, prostie, stupiditate, (rar) netoție, (înv. si reg.) nătărăie. (A spus o ~.)