niobiu sns [At: PONI, CH. 29 / P: ni-o~ / E: fr niobium] Element chimic, metal rar, alb-cenușiu, dur, lucios, foarte rezistent la agenții chimici Si: columbiu. corectat(ă)

NIOBIU s. n. Element chimic rar, cu caracter metalic, de culoare cenușie.

NIOBIU s.n. Metal rar, dur și maleabil, de culoare cenușie; columbiu. [Pron. ni-o-biu. / < fr. niobium, germ. Niobium, cf. Niobe – personaj legendar].

NIOBIU s. n. metal rar, dur și maleabil, alb-cenușiu, lucios, foarte rezistent; columbiu. (< fr. niobium)

NIOBIU n. Metal rar, dur, cenușiu-deschis, lucios, foarte rezistent la coroziune, întrebuințat la fabricarea oțelurilor inoxidabile în electrotehnică, în radioelectronică etc.; columbiu. [Sil. ni-o-] /<fr. niobium, germ. Niobium

* nióbiŭ n. (d. numele zeițeĭ Niobe). Chim. Un metal monovalent.

niobiu [biu pron. bĭu] (desp. ni-o-) s. n., art. niobiul; simb. Nb

niobiu [biu pron. bĭu] (ni-o-) s. n., art. niobiul; simb. Nb

niobiu s. n. (sil. ni-o-) [-biu pron. -biu], art. niobiul; simb. Nb

NIÓBIU (< fr. {i}; {s} n. pr. gr. Niobe) s. n. Element chimic (Nb; nr. at. 41, m. at. 92,906, p. t. 2.470°C, p. f. 3.300°C, gr. sp. 8,6), metal rar, cenușiu-alb, lucios, foarte rezistent la aer și la acțiunea agenților chimici. Formează combinații în stările de valență 3, 4 și 5. În natură de se găsește asociat tantalului în diferite minerale (piroclit, loparit ș.a.). Se utilizează la fabricarea oțelurilor speciale, inoxidabile și anticorosive. A fost descoperit (1801) de britanicul C. Hatchett și redescoperit (1844) de chimistul german H. Rose. Din 1950, poartă numele actual. Sin. (înv.) columbiu.

Nb, simbol chimic pentru niobiu.

NIOBIU s. (CHIM.) columbiu. (~ este un element chimic.)

NIOBIU s. (CHIM.) columbiu. (~ este un element chimic.)