NOMENCLATURĂ², nomenclaturi, s. f. Totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de stat din fosta URSS și țările satelite. ♦ Grup social cu prerogative excepționale în regimurile de tip sovietic sau totalitare. – Din fr. nomenclature.

NOMENCLATURĂ¹, nomenclaturi, s. f. 1. Totalitatea termenilor întrebuințați într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de activitate, de obicei organizați metodic. 2. Listă, catalog etc. conținând titluri de opere, nume proprii, denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu (organizate într-un anumit fel). 3. Spec. Schemă de organizare a unei instituții conținând enumerarea posturilor sau a instituțiilor care se află în subordine, sub tutela sa. – Din fr. nomenclature, lat. nomenclatura.

nomenclatură sf [At: HELIADE, O. II, 382 / Pl: ~ri, (îvr) ~re / E: fr nomenclature, lat nomenclatura, ger Nomenklatur] 1 Ansamblu de termeni specifici unui domeniu științific, tehnic, artistic etc. organizați metodic, de obicei alfabetic Si: terminologie. 2 Metodă de clasare a nomenclaturii (1). 3 Listă, catalog etc. cu nume proprii, titluri de opere, denumiri ale obiectelor dintr-un anumit domeniu, organizate într-un anumit fel. 4 (Rar) Totalitate a termenilor care alcătuiesc un dicționar. 5 (Spc) Schemă de organizare a unei instituții, conținând enumerarea posturilor, pe funcții, sau a instituțiilor care se află în subordinea, sub tutela sa. 6 (Spc) Schemă de organizare a Partidului Comunist, conținând enumerarea subdiviziunilor și conducătorilor acestora. 7-8 (Spc) Calificativ dat unei persoane, unui grup social care este cuprins într-o nomenclatură (5-6). 9 (Îs) ~ra conturilor Tablou cu denumirea tuturor conturilor evidenței contabile care se folosesc în întreprinderile, organizațiile economice și în instituțiile bugetare.

NOMENCLATURĂ, nomenclaturi, s. f. 1. Totalitatea termenilor întrebuințați într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de activitate, de obicei organizați metodic. 2. Listă, catalog etc. conținând titluri de opere, nume proprii, denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu (organizate într-un anumit fel). 3. Spec. Schemă de organizare a unei instituții conținând enumerarea posturilor sau a instituțiilor care se află în subordine, sub tutela sa. – Din fr. nomenclature, lat. nomenclatura.

NOMENCLATURĂ, nomenclaturi, s. f. 1. Totalitatea termenilor întrebuințați sistematic într-o specialitate oarecare sau într-un domeniu de activitate. Amestecurile etnice, cînd sînt numeroase, dau naștere unei nomenclaturi topice pestrițe și complicate. IORDAN, N. L. VI. Poezia nu este... nici o declarațiune de dragoste... nici o nomenclatură botanică, ori mineralogică. MACEDONSKI, O. IV 104. 2. Listă, catalog conținînd titluri de opere, nume proprii, denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu etc. Nomenclatura străzilor. ▭ Veți vedea o nomenclatură întreagă de cărți scrise anume pentru tinerime. ANGHEL, PR. 179. Numele fiului domnesc figurează numai între «marturi» mai sus de nomenclatura boierilor. HASDEU, I. V. 235.

NOMENCLATURĂ s.f. 1. Totalitatea termenilor folosiți într-o știință, într-o ramură a tehnicii etc. v. terminologie. 2. Listă, catalog cuprinzînd titluri de opere, nume proprii etc. 3. Schemă de organizare a unei instituții, conținînd enumerarea posturilor sau a instituțiilor aflate în subordinea sa. [Cf. fr. nomenclature, germ. Nomenklatur, lat. nomenclatura].

NOMENCLATURĂ s. f. 1. totalitatea termenilor folosiți sistematic într-o știință, într-o ramură a tehnicii etc. 2. listă, catalog cuprinzând termeni, titluri de opere, nume proprii, numirile obiectelor, în special din domeniul tehnicii etc. 3. schemă de organizare a unei instituții, conținând enumerarea posturilor sau a instituțiilor în subordine; (p. ext.) persoanele care ocupă diferite funcții în cadrul acestei scheme: (peior.) categorie privilegiată a vârfurilor politice într-un regim dictatorial. (< fr. nomenclature, germ. Nomenklatur, lat. nomenclatura)

nomenclatură s. f. (pol.) Clasa dominantă, prin funcțiile în partid, în Uniunea Sovietică; prin extensie, și în celelalte țări comuniste ◊ „[...] la încheierea lecturii îmi amintesc că nu i-am dat dreptate autorului, în a cărui pesimistă viziune nomenclatura urma să producă în liniște, netulburată de nimeni și de nimic, la infinit ca să zic așa, nomenclaturiști.” R.lit. 3 V 90 p. 3. ◊ „Se impune epurarea nomenklaturii din administrația centrală de stat.” Alianța civică 4 X 91 p. 4. ◊ „Nomenclatura înseamnă nu numai marii oficiali care trăiau la București, ci mii de posturi aflate pe lista Comitetului Central.” ◊ Rev. 22 40/93 p. 4; v. și 30 XII 92 p. 6; v. și bișnițar, inocenta, nomenclaturist, totalitarism [scris și nomenklatură] (din rus. nomenklatura, răspândit mai ales după traducerea în 1980 a cărții lui N. S. Voslensky Nomenklatura; fr., it. nomenklatura; DEX, DN3 – alte sensuri)

NOMENCLATURĂ ~i f. 1) Totalitate a termenilor folosiți într-un anumit domeniu (al științei, tehnicii, artei etc.). ~ zoologică. 2) Listă, catalog care conține enumerarea numelor unor obiecte, nume proprii etc. dintr-un domeniu. 3) Schemă a unei instituții cu indicarea posturilor sau unităților din subordonarea sa. /<fr. nomenclature, lat. nomenclatura

nomenclatură f. colecțiune de vorbe întrebuințate, spre a desemna diferitele obiecte ale unei științe sau arte: nomenclatură chimică, vocabularul termenilor întrebuințați în chimie.

* nomenclatúră f., pl. ĭ (lat. nomenclatura). Totalitatea terminilor tecnicĭ aĭ uneĭ științe saŭ arte: nomenclatura botanică. Vocabularu acestor terminĭ.

nomenclatură s. f., g.-d. art. nomenclaturii; pl. nomenclaturi

nomenclatură s. f., g.-d. art. nomenclaturii; pl. nomenclaturi

nomenclatură s. f., g.-d. art. nomenclaturii; pl. nomenclaturi

NOMENCLATÚRĂ² (< rus.; cf. și fr., it.) s. f. 1. (În U.R.S.S.) Totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de stat. ♦ Grup social având prerogative excepționale, alcătuit din demnitari sovietici. Termenul s-a răspândit prin anii ’80, după apariția cărții lui N.S. Voslensky „Nomenklatura”. 2. Grup social alcătuit din persoane ce ocupau funcții de partid și de stat în fostele țări comuniste și care beneficiau de mari privilegii.

NOMENCLATÚRĂ¹ (< fr., lat., germ.) s. f. 1. Totalitatea termenilor întrebuințați sistematic într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de activitate. 2. Enumerare (sub formă de listă,de catalog etc.) a termenilor, a numelor proprii, a titluri de lucrări (opere), a numirilor obiectelor etc. dintr-un domeniu. ◊ (EC.) Nomenclatura producției = n. care cuprinde enumerarea sortimentelor sau grupurilor de produse care constituie obiectul producției într-o perioadă dată, într-o anumită unitate de producție. (CONT.) Nomenclatura conturilor = n. care cuprinde enumerarea conturilor, cu denumirile și simbolurile lor oficiale. 3. N. binominală = sistem inițiat de Plinius cel Bătrân, perfecționat și generalizat de C. Linné (în 1753), care constă în atribuirea a două denumiri în limba latină, atât pentru animale, cât și pentru plante și microorganisme; o denumire definește genul (de ex. Felis) și cealaltă specia (de ex. leo).

NOMENCLATURĂ s. v. terminologie.