obosit, ~ă a [At: ANON. CAR. / V: (reg) ab~ / Pl: ~iți, ~e / E: obosi] 1 Care este sleit de puteri Si: extenuat, istovit, ostenit. 2 (D. sol; pan) Cu productivitate scăzută.

OBOSIT, -Ă, obosiți, -te, adj. Care simte oboseală, sleit de puteri, ostenit, istovit. Sta întunecat și obosit, cu privirile ațintite în gol. DUMITRIU, N. 76. Obosit, omul șade pe o bancă, să răsufle. CARAGIALE, O. II 199. Ipate... obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă. CREANGĂ, P. 158. ◊ (Adverbial) Vorbea puțin și obosit. VORNIC, P. 20. ◊ Fig. în lumina din ce în ce mai albă a zilei, veneau parcă mai obosite deosebitele zgomote ale tîrgușorului. SADOVEANU, O. VII 28. Din mii de sunete ușoare... se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturii. ODOBESCU, S. III 17.

obosit a. 1. ostenit peste măsură; 2. fig. foarte desgustat: obosit de vieață.

obosít, -ă adj. Ostenit. Fig. Obosit de vĭață, de petrecerĭ, dezgustat de vĭață, de petrecerĭ.

RECTUM ITER QUOD SERO COGNOVI ET LASSUS ERRADO, ALIIS MONSTRO (lat.) eu arăt altora calea dreaptă, pe care am cunoscut-o târziu când eram obosit de rătăcire – Seneca, „Epistulae ad Lucillium”, 8, 3.

obosit, -ă, obosiți, -te adj. 1. (adol.) de calitate inferioară. 2. (fig.) slab. 3. beat. 4. (d. obiecte) uzat.

a avea o față de confort trei / de melc obosit / de gură de canal / de spate de bloc / de biscuit tăiat / de buzunar întors expr. (iron.) a fi urât, a avea fizionomie neplăcută

OBOSIT adj. ostenit, trudit. (Om ~.)

OBOSIT adj. ostenit. (Om ~.)

Obosit ≠ odihnit, neobosit