ocupare sf [At: POLIZU / Pl: ~pări / E: ocupa] 1 Cucerire. 2 Deținere a unui loc, a unui spațiu. 3 (Înv) Ocupație (5).

OCUPARE s. f. Acțiunea de a (se) ocupa; (învechit) ocupație; preocupare. Necazurile ce am nu-mi lasă capul liber pentru ocupări literare. ALECSANDRI, S. 116. Chiar astăzi ocuparea sa este de a vizita școala publică și spitalul. NEGRUZZI, S. I 313.

OCUPARE s.f. Acțiunea de a ocupa și rezultatul ei; luare în stăpînire. [< ocupa].

*ocupațiúne f. (lat. occupátio, -ónis). Lucru, muncă, treabă, îndeletnicire: a avea multe ocupațiunĭ, ocupațiunea depărtează plictiseala. Acțiunea de a te face stăpîn pe, de a te stabili în: ultima ocupațiune rusească în România a durat de la 1828 pînă la 1834. – Și -áție și -áre.

ocupare s. f., g.-d. art. ocupării; pl. ocupări

ocupare s. f., g.-d. art. ocupării; pl. ocupări

ocupare s. f., g.-d. art. ocupării; pl. ocupări

OCUPARE s. 1. v. cucerire. 2. v. subjugare.

OCUPARE s. v. activitate, îndeletnicire, lucru, muncă, ocupație, preocupare, treabă.

OCUPARE s. 1. cucerire, luare, ocupație, (franțuzism înv.) conchetă. (~ Griviței.) 2. cucerire, subjugare, supunere. (~ Galiei.)

ocupare s. v. ACTIVITATE. ÎNDELETNICIRE. LUCRU. MUNCĂ. OCUPAȚIE. PREOCUPARE. TREABĂ.