odor³ sn [At: DDRF / Pl: ~oare și (rar) ~uri / E: mg udoar] (Trs) Curte.

odor⁴ sn [At: ALR II, 5284/574 / Pl: ~oare / E: mg odor] (Reg) Despărțitură la un capăt al șurii, în formă de șopron.

odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.

hodor sn vz odor

hodór, V. odor.

odór, odoare, odoară, s.n. 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea, 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-ar fa” (Papahagi, 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret: „Și cum durmea afară, înt-on pat, în șatră, le-a văzut cum jucau în odor” (Bilțiu, 1999: 174). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu, după Memoria 2004-bis: 1.241). – Din srb. odor(a) „pradă de război; veșminte, armură” (Scriban; DEX, MDA).