OPONENT, -Ă, oponenți, -te, s. m. și f. Persoană care face opoziție; opozant. – Din germ. Opponent.

oponent sm [At: ȘĂINEANU / Pl: ~nți / E: ger Opponent] 1 Persoană care își exercită dreptul de opoziție Si: opozant. 2 Participant la o întrecere sportivă, privit în raport cu alt participant. 3 Participant la o confruntare, privit în raport cu adversarul.

OPONENT, -Ă, oponenți, -te, s. m. și f. Persoană care își exercită dreptul de opoziție; opozant. – Din germ. Opponent.

OPONENT, oponenți, s. m. Persoană care își exercită dreptul de opoziție; opozant.

OPONENT s.m. Cel care face opoziție; opozant. [Pl. -nți. / cf. germ. Opponent, it. opponente].

OPONENT, -Ă s. m. f. cel care face opoziție; opozant. (< germ. Opponent, it. opponente)

OPONENT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană care face parte dintr-o opoziție. /<germ. Opponent

oponent a. și m. 1. Jur. care s’opune unei sentințe, care face opozițiune; 2. care s’opune unei măsuri, care combate o opiniune.

*oponént, -ă adj. și s. (lat. oppónens, -éntis. V. ex-ponent). Care opune. Care face opozițiune, care se opune uneĭ sentențe judiciare. Care face parte din partidu opozițiuniĭ.

!oponent adj. m., s. m., pl. oponenți; adj. f., s. f. oponentă, pl. oponente corectat(ă)

oponent s. m., pl. oponenți

oponent s. m., pl. oponenți

OPONENT s. opozant, opoziționist.

OPONENT s. opozant.