opozant, ~ă smf [At: STAMATI, D. / Pl: ~nți, ~e / E: fr opposant] 1 Oponent. 2 (În țările cu regim parlamentar) Persoană care face parte dintr-un partid sau dintr-un grup politic de opoziție.

OPOZANT, -Ă, opozanți, -te, s. m. și f. 1. Oponent. Speriat de popularitatea lui de opozant curajos și văzînd în el un rival... îl ținuse doi ani la închisoare. CAMIL PETRESCU, O. II 389. 2. (În țările cu regim parlamentar burghez) Persoană care face parte dintr-un partid sau grup politic de opoziție. Această scrisoare cade în mîna unui opozant, Cațavencu, care se folosește de ea ca de un instrument. GHEREA, ST. CR. I 340. Bine, dacă aș fi fost vreodată opozant, înțăleg să fiu catatricsit (= persecutat). ALECSANDRI, T. I 377. ◊ (Adjectival) Porni din nou... Pe la gazetele opozante, pe la ziare cu tiraj. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 11.

OPOZANT, -Ă s.m. și f. 1. Oponent. 2. Cel care face parte dintr-un partid de opoziție. [< fr. opposant].

OPOZANT, -Ă I. s. m. f. 1. oponent. 2. cel care face parte dintr-un partid de opoziție. II. adj., s. m. (mușchi) care se opune unui deget. (< fr. opposant)

OPOZANT ~tă (~ți, ~te) și substantival 1) Care se opune unui act juridic, unei măsuri sau unei autorități. Minoritate ~tă. 2) Care face parte din opoziție; de opoziție. Fracțiune ~tă. /<fr. opposant

opozant a. și m. oponent, mai ales în materie de politică.

opozant adj. m., s. m., pl. opozanți; adj. f., s. f. opozantă, pl. opozante

!opozant adj. m., s. m., pl. opozanți; adj. f., s. f. opozantă, pl. opozante

opozant s. m., pl. opozanți

opozant.

OPOZANT s. v. oponent.

OPOZANT s. oponent.