ORATOR, -OARE, oratori, -oare, s. m. și f. Persoană care compune și rostește un discurs; persoană care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur.

orator sm [At: CHEIA ÎN. 91^r/24 / V: (înv) ~e / A și: orator / Pl: ~ii / E: lat orator, -oris, fr orateur] 1 Persoană care rostește un discurs în fața publicului. 2 Persoană care are talentul de a vorbi frumos în public Si: retor. 3 (Înv) Sol. 4 (Înv) Ambasador. 5 (Înv) Primar al unui sat sau al unui târg Si: vornic.

ORATOR, oratori, s. m. Persoană care rostește un discurs, care vorbește în public; persoană care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur.

ORATOR, oratori, s. m. Persoană care rostește un discurs, care vorbește în fața unui public; persoană care are talentul de a vorbi frumos în public. Țărănimea strînsă cap lîngă cap asculta oratori improvizați. SADOVEANU, O. VI 477. Între multiplele calități politice ce-și atribuia prefectul era și aceea de neîntrecut orator poporan. REBREANU, R. II 86. Nu putea da-ncredințare, Slavă ăstui orator. ALEXANDRESCU, M. 280.

ORATOR s.m. Cel care ține un discurs; vorbitor (la o conferință etc.); om care are darul vorbirii, care vorbește frumos. [Cf. lat. orator, fr. orateur].

ORATOR s. m. cel care ține un discurs; vorbitor; om care are darul vorbirii. (< lat. orator, fr. orateur)

ORATOR ~i m. 1) Persoană care ține un discurs în public (făcând uz de un stil elevat). 2) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur

orator m. cel ce vorbește în public.

oratór, -oáre s. (lat. orátor, -óris, d. orare, a vorbi. V. oral). Care ține discurs: Cicerone fu cel maĭ mare orator al Romeĭ. Om elocŭent: a fi născut orator. V. retor.

oratore sm vz orator

POETA NASCITUR, ORATOR FIT (lat.) = Poetul se naște, oratorul se formează.

orator s. m., pl. oratori

orator s. m., pl. oratori

orator s. m., pl. oratori

orator (Demostene, marele orator).

ORATOR (< fr. orateur < lat. orator, derivat din orare, a vorbi) Persoană înzestrată cu darul vorbirii alese, pe care cei vechi îl considerau ca pe un bărbat de seamă, iscusit în arta vorbirii (pir bonus dicendi peritus). În De oratore, Cicero definește pe orator ca pe un om de inimă și de spirit, care nu ignoră nimic din ceea ce un om cinstit trebuie să știe și care își pune talentul în slujba adevărului și a virtuții.

POETA NASCITUR, ORATOR FIT (lat.) poet te naști, orator devii – Lipsa talentului poetic nu poate fi compensată prin studiu.

ORATOR s. 1. retor, (prin Bucov.) predicant. (Un mare ~.) 2. v. conferențiar.

ORATOR s. 1. retor, (prin Bucov.) predicant. (Un mare ~.) 2. conferențiar, vorbitor, (rar) cuvîntător. (Un ~ bine documentat.)

Nascuntur poetae, fiunt oratores (lat. „Poeții se nasc, oratorii se fac”) – susține retorul roman Quintilan în tratatul lui De institutione oratoria, de unde ne-a rămas și fraza citată, mai mult pentru prima parte decît pentru a doua, care e îndoielnică. Quintilian voia să spună că darul poeziei e înnăscut, pe cînd orator poți deveni (se pare că s-a inspirat din exemplul lui Demostene) prin exerciții, studiu, meșteșug. În epoca modernă, prin parafrazarea acestei fraze s-au format expresiile: „născut, nu făcut”, „talentat te naști, instruit devii” etc. LIT.