ORATORIU¹, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală amplă, pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert și care ilustrează o acțiune dramatică; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Capelă mică sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune fără acces public; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. oratorio, fr. oratoire.

oratoriu¹ sn [At: NEGULICI / V: (rar) ~ie sf / Pl: ~ii / E: lat oratorium, cf fr oratoire] 1 Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali Si: orație (5). 2 (Prc) Cantată. 3-4 (Înv) Mic edificiu sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune Si: capelă, paraclis. 5 (Rel) Denumire a mai multor ordine și asociații religioase. 6 (Îs) Ordinul ~lui Ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri.

ORATORIU¹, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali și destinată a fi interpretată în concert; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. oratorio, fr. oratoire.

ORATORIU, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali; (prin restricție) cantată. Oratoriile de Bach. 2. (Învechit) Mic edificiu sau încăpere, separată sau făcînd parte dintr-o locuință, destinată să servească drept loc de rugăciune; paraclis. Oratoriul este într-un turn mic. Are numai o fereastră cu gratii. NEGRUZZI, S. III 430.

ORATORIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ◊ Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri. 2. (Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, soliști și orchestră; (p. restr.) cantată. 3. (Rel.) Denumire a mai multor ordine și asociații religioase. [Pron. -riu. / cf. lat. oratorium, it. oratorio, fr. oratoire].

ORATORIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru soliști, cor și orchestră. (< lat. oratorium, it. oratoriu, fr. oratoire)

ORATORIU¹ ~i n. 1) Compoziție muzicală de proporții, scrisă pe un libret cu subiect lirico-dramatic de natură religioasă sau, de cele mai multe ori, laică și interpretată de cor, soliști și orchestra simfonică. /<it., fr. oratorio

ORATORIU² ~i n. 1) înv. Biserică mică într-un cimitir; paraclis; capelă. 2) înv. Loc dintr-o încăpere rezervat rugăciunii; capelă; paraclis. [Sil. -riu] /<lat. oratorium, fr. oratoire

oratoriu n. 1. mică capelă particulară; 2. Muz. specie de dramă lirică cu coprinsul religios. ║ a. oratoric.

*oratóriŭ n. (lat. oratorium, d. orare, a ruga). Loc de rugăcĭune (mică capelă), într’o casă. Un fel de dramă muzicală, cu subiect religios (it. oratorio): oratoriile luĭ Haendel.

oratorie² sf vz oratoriu¹

cantată-oratoriu s. f. (muz.) Compoziție vocal-instrumentală în mai multe părți, având la bază un libret cu o desfășurare dramatică ◊ „Nu departe ca sferă emoțională (de unde o anume monotonie a programului) s-a aflat cantata-oratoriu «Mihai Viteazul» de V.H.” Sc. 29 X 78 p. 4 (din cantată + oratoriu; D.Muz.)

spectacol-oratoriu s. n. Spectacol în cadrul căruia se interpretează un oratoriu ◊ „Spectacol-oratoriu.” Cont. 12 XII 69 p. 4. ◊ „Am avut prilejul să văd la Budapesta un spectacol-oratoriu cu trei piese într-un act [...]” R.lit. 31 XII 70 p. 25 (din spectacol + oratoriu)

oratoriu² [riu pron. rĭu] s. n., art. oratoriul; pl. oratorii, art. oratoriile (desp. -ri-i-)

oratoriu² [riu pron. rĭu] s. n., art. oratoriul; pl. oratorii, art. oratoriile (-ri-i-)

oratoriu s. n. [-ria pron. -riu], art. oratoriul; pl. oratorii, art. oratoriile (sil. -ri-i-)

oratoriu

oratoriu, -rii (capelă; bucată muzicală).

oratoriu (< lat. oratorium), lucrare muzicală de mari proporții, cu caracter dramatic, pentru soliști*, cor (1) și orchestră*, divizată în mai multe părți, prezentată exclusiv în cadrul concertului (1). Își trage rădăcina din misterele medievale (v. dramă liturgică), foarte populare în sec. 16. Se apreciază că prima lucrare de acest gen a fost prezentată la Roma, în 1600 (La rappresentatione di Anima e di Corpo de Emilio Cavalieri). Un alt compozitor it., G. Carissimi ocupă un loc important în evoluția o. și în stabilirea viitoarei sale forme prin introducerea recitatorului care narează subiectul, montarea și costumele fiind excluse din acest moment. Alessandro Scarlatti introduce o altă schimbare și anume, înlocuiește în unele părți aria (1) cu recitativul* pentru a evita monotonia. Printre creațiile sale reprezentative se numără: Sacrificiul lui Avraam, Martiriul Sfintei Teodosia. După acest început fructuos, genul intră, cu scurte perioade de revenire, în declin o dată cu creșterea interesului pentru operă*, gen cu care nu de puține ori se confundă (de ex. Moise în Egipt de Rossini). În Germania, o. s-a desprins din Geistliches Schauspiel, un spectacol pe text religios însoțit de muzică, ce se apropia ca formă* și conținut mai mult din pasiune*. În sec. 17-18 dintre compozitorii germ. cu creații reprezentative se numără: H. Schütz, Reinhard Keiser, J. Mattheson, G. Ph. Telemann și G. Fr. Händel, acesta din urmă lăsând lucrări de referință: Saul, Israel în Egipt, Jephta, Josua, Judas Maccabeus, Acis și Galatea, Hercule. În sec. 19: Felix Mendelssohn-Bartholdy (Paul, Elias), Robert Schumann (o. laic Paradis și Peri). Un loc aparte în creația de o. ocupă lucrările lui Joseph Haydn Creațiunea și Anotimpurile ce se mențin până astăzi în repertoriul curent. În Franța, introduce o. M.A. Charpentier (1634-1704), elev al lui G. Carissimi. Aici genul nu se bucură de adeziunea publicului larg. Totuși numele unor Jean-Baptiste Lully, Jean-François Lesueur și, mai târziu, cel al lui H. Berlioz, C. Franck, V d’Indy rămân legate și de literatura genului. În sec. 20, o. capătă o nouă dimensiune în viziunea unor creatori ca: Șostakovici (Cântarea pădurilor), Prokofiev (De strajă păcii), Honegger (Ioana pe rug, Regele David), Stravinski (Oedipus Rex), W. Walton (Sărbătoarea lui Belshazzar). Compozitorii români au găsit în o. un gen predilect pentru a înfățișa eroismul evidențiat de marile evenimente istorice: Tudor Vladimirescu, Grivița noastră, Soarele neatârnării (Gh. Dumitrescu), Horia (A. Mendelsohn), Cântare străbunilor (R Georgescu), Un pământ numit România (L. Glodeanu), largul diapazon tematic reflectându-se în creații ca: O. Patimile și Învierea Domnului, O. bizantin de Crăciun (P. Constantinescu), Miorița (în viziunile lui S. Toduță și A. Vieru), precum și Canti per Europa de Th. Grigoriu.

ORATÓRIU (< fr., it.) s. n. 1. Compoziție muzicală amplă pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert, și care ilustrează o acțiune dramatică (inițial cu subiect religios). A apărut la sfârșitul sec. 16, în Italia. Prima compoziție de acest tip a fost „Reprezentația despre suflet și trup” (Roma, 1600) de Emilio Cavalieri. Tipul clasic de o. a fost creat de Haendel, iar Bach l-a ridicat la o măiestrie artistică deosebită. Compozitori care au scris o.: Berthoven, Mendelssohn-Bartholdy, Berlioz, Listz, Dvořák, Haydn, Schumann, Prokofiev, Honegger, Șostakovici, Franck, Schönberg, Hindemith, Stravinski, E. Elgar, Penderecki; în muzica românească: P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu. V. cantată. 2. (În Evul Mediu) Încăpere într-o locuință particulară sau capelă mică, izolată, care servea ca loc de rugăciune, nefiind destinată cultului public.

ORATORIU s. v. paraclis.

oratoriu s. v. PARACLIS.