PARAPON s. n. (Înv. și fam.) Supărare; tristețe; necaz, ciudă. [Acc. și: parapon] – Din ngr. paráponon.

parapon sn [At: GÁLDI, M. PHAN. 220 / V: (îvr) ~no / Pl: (rar) ~uri, (îvr) ~oane / E: ngr παράπονον] (Fam) 1 Supărare. 2 Tristețe. 3 Jale. 4 Necaz.

PARAPON s. n. (Înv., reg. și fam.) Supărare; tristețe; necaz, ciudă. [Acc. și: parapon] – Din ngr. paráponon.

PARAPON s. n. (Astăzi rar) Supărare, necaz, ciudă. Parcă mi s-a luat cu mîna tot paraponul. Am mîncat, am dormit. PAS, Z. III 289. De vreme ce ai parapon asupră-i sînt gata să-l pedepsesc. ALECSANDRI, T. 1407.

PARAPON n. înv. fam. Dispoziție rea; indispoziție; supărare. /<ngr. paráponon

paràpon n. 1. mâhnire, plânset: mă apucă un parapon mare și sfășietor POP.; 2. (ironic) nemulțumire de a fi fost trecut cu vederea la împărțirea slujbelor: are un parapon. [Gr. mod. PARÁPONOS, plânset, vaiet].

parápon n., pl. e (ngr. paráponon, geamăt, vaĭet, d. vgr. pónos, osteneală, luptă, și poiné, răsplată, lat. poena, pedeapsă. V. punibil). Fam. Iron. Mare nemulțămire și jăluire: paraponu cuĭva că perde locmalele. A avea un parapon pe cineva, a avea o mare supărare pe el.

parapono sn vz parapon

!parapon (înv., fam.) s. n.

!parapon/parapon (înv., fam.) s. n.

parapon s. n.

parapon (-oane), s. n. – Supărare, ceartă, motiv de discordie. – Mr. parapun. Ngr. παράπονον (Cihac, II, 683; Gáldi 220). – Der. paraponisi, vb. refl. (a se plînge, a se supăra), din ngr. παραπονῶ, aorist παραπόνησα (Graur, BL, IV, 107).

PARAPON s. v. ciudă, gelozie, invidie, necaz, nemulțumire, neplăcere, pică, pizmă, pornire, ranchiună, supărare.

parapon s. v. CIUDĂ. GELOZIE. INVIDIE. NECAZ. NEMULȚUMIRE. NEPLĂCERE. PICĂ. PIZMĂ. PORNIRE. RANCHIUNĂ. SUPĂRARE.