PARTICULARITATE, particularități, s. f. Caracterul a ceea ce este particular (I 1); notă distinctivă prin care o ființă sau un lucru se deosebește de altele. – Din fr. particularite.

particularitate sf [At: MN (1836), 12¹/10 / Pl: ~tăți / E: fr particularité] 1-6 Caracter a ceea ce este particular (1-2, 4, 7, 12-13). 7 Trăsătură caracteristică prin care o persoană, un lucru, un fenomen etc. se deosebește de altele de același fel.

PARTICULARITATE, particularități, s. f. Caracterul a ceea ce este particular (I 1); trăsătură caracteristică, notă distinctivă prin care o ființă sau un lucru se deosebește de altele. – Din fr. particularité.

PARTICULARITATE, particularități, s. f. Trăsătură caracteristică, caracter specific, notă distinctivă prin care o persoană sau un lucru se deosebește de altele. Școala, presa, radioul, conferințele publice etc. sînt cel mai sigur mijloc de înlăturare a particularităților dialectale. IORDAN, L. R. 186. Este încă o particularitate în scrierile lui Caragiale, asupra căreia dorim să atragem luarea-aminte a cititorilor noștri. GHEREA, ST. CR. I 357.

PARTICULARITATE s.f. Caracterul, natura a ceea ce este particular. ♦ Caracteristică, specific. [Cf. fr. particularité].

PARTICULARITATE s. f. caracter particular. ◊ caracteristică, specific. (< fr. particularité)

PARTICULARITATE ~ăți f. 1) Caracter particular; notă distinctivă; calitate; proprietate; caracter. 2) Circumstanță particulară. /<fr. particularité

particularitate f. circumstanță particulară.

*particularitáte f. (lat. particuláritas, -átis). Calitate particulară: sticla are particularitatea de a fi transparentă.

particularitate s. f., g.-d. art. particularității; pl. particularități

particularitate s. f., g.-d. art. particularității; pl. particularități

particularitate s. f., g.-d. art. particularității; pl. particularități

PARTICULARITATE s. v. însușire.

PARTICULARITATE s. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, proprietate, semn, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (O ~ esențială a acestui proces este...)

PARTICULARITĂȚI DE VORBIRE. Subst. Bîlbîială, gîngăveală, gîngăvie, gîngăvire, gîngăvit, bolboroseală, bolborosire, bolborosit, îngăimare, îngăimeală (rar), slomnire (reg.), îngălare (reg.); fornăială (rar), fornăit, fîrnîire, fîrnîit; sîsîială, sîsîit; graseiere; pelticărie, pelticeală (rar), pelticie. Bîlbîit, gîngav, gîngăvit. Logopatie. Foniatrie. Logopedie. Foniatru. Logoped. Adj. Bîlbîit, gîngav, gîngăvit; fonf, fonfăit, fîrnîit, fornăit, onănăit (reg.); îngăimat, îngălat (reg.); îngăimător (rar); graseiat; peltic. Vb. A (se) bîlbîi, a (se) gîngăvi, a bolborosi, a îngăima, a îngăla (pop.), a slomni (reg.), a folfăi (pop.), a molfăi (fig.); a fonfăi, a fornăi, a fîrnîi, a onănăi (reg.); a sîsîi; a graseia; a vorbi peltic, a peltici (rar), a i se încurca limba în gură, a i se bate limba în gură, a avea ață la limbă, a i se împiedica limba în gură, a amesteca vorba ca făcălețul în mămăligă, a vorbi parcă ar avea prune în gură, a mînca cuvintele. Adv. Bîlbîit. V. vorbire.

Particularitate ≠ universalitate