pipăire sf [At: ST. LEX. 169^r/18 / Pl: ~ri / E: pipăi¹] 1-2 Atingere ușoară și repetată cu degetele sau cu palma a unui obiect, a unei ființe etc; (pentru a constata existența, forma, consistența, calitatea etc. sau) pentru a mângâia Si: pipăit¹ (1-2), (rar) pipăială (1-2), pipăitură (1-2). 3 (Spc) Atingere și mângâiere a unei persoane de sex opus, în cadrul preludiului actului sexual Si: pipăit¹ (3), (rar) pipăială (3), pipăitură (3). 4 (Spc) Atingere cu conotații sexuale, în public, a organelor sexuale sau a altor părți ale trupului unei persoane Si: pipăit¹ (4), (rar) pipăială (4), pipăitură (4). 5 Percepere prin atingere cu botul, cu laba, cu tentaculele Si: pipăit¹ (4), (rar) pipăială (4), pipăitură (5). 6 (Med; înv) Palpare pentru stabilirea diagnosticului Si: pipăit¹ (6), (rar) pipăială (6), pipăitură (6). 7 Orientare nesigură în spațiu, fără a vedea bine și folosindu-se de mâini, de baston etc. Si: pipăit¹ (7), (rar) pipăială (7), pipăitură (7). 8 (Fig) Tatonare. 9 (Înv) Pipăit¹ (9). 10 (Îvr) Rană de lepră.

PIPĂIRE, pipăiri, s. f. Acțiunea de a pipăi; (neobișnuit) dibuire, încercare. Debutînd prin «Căruța poștei», cînticel care curînd se făcu popular, traduse apoi «Țiganii» de Pușkin, poem atît de frumos și de natural, dar toate aceste erau mai mult pipăiri. NEGRUZZI, S. I 334.

pipăire s. f., g.-d. art. pipăirii; pl. pipăiri

pipăire s. f., g.-d. art. pipăirii; pl. pipăiri

pipăire s. f., g.-d. art. pipăirii; pl. pipăiri

PIPĂIRE s. v. pipăit.

PIPĂIRE s. v. palpare, palpație, pipăit, tatonare.

PIPĂIRE s. pipăială, pipăit, pipăitură.

pipăire s. v. PALPARE. PALPAȚIE. PIPĂIT. TATONARE.