PLICTISEALĂ, plictiseli, s. f. 1. Stare sufletească apăsătoare, ușoară depresie morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie etc.; gol sufletesc, urât, plictis. 2. Enervare, necaz, supărare. – Plictisi + suf. -eală.

plictiseală sf [At: POLIZU / Pl: ~eli / E: plictisi + -eală] 1 Stare sufleteasă apăsătoare, ușoară depresie provocată de singurătate, de lipsă de ocupație, de o activitate lipsită de interes, de monotonie etc. Si: plictisire (1), urât, (înv; fam) plictis (1). 2 (Pex) Împrejurare care provoacă o asemenea stare sufletească Si: (înv; fam) plictis (2). 3 Enervare. 4 (Pex) Stare de enervare, de agasare.

PLICTISEALĂ, plictiseli, s. f. 1. Stare sufletească apăsătoare, ușoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie etc.; gol sufletesc, urât, plictis. 2. Enervare, necaz, supărare. – Plictisi + suf. -eală.

PLICTISEALĂ, plictiseli, s. f. 1. Stare sufletească de lîncezeală, de nemulțumire provocată de inactivitate, de o activitate neplăcută sau lipsită de interes, de monotonie etc.; urît. Drumul de fier nu-i o călătorie de plăcere; e o goană amețitoare, în care capul îți vîjîie, gîndurile îți adorm, e o prelungă plictiseală. SADOVEANU, O. VI 375. 2. Neplăcere, necaz, supărare, neajuns.

PLICTISEALĂ ~eli f. Stare a omului care se plictisește; urât. /a (se) plictisi + suf. ~eală

plictiseală f. urît, întristare cauzată de neocupațiune, gol sufletesc. [Gr. mod.].

plictiseálă f., pl. elĭ (d. plictisesc). Urît, neplăcere cauzată de neocupațiune, de ocupațiune urîtă saŭ de vorbă nesărată.

SPLEEN (splin) (engl.) = Plictiseală de viață.

plictiseală s. f., g.-d. art. plictiselii; pl. plictiseli

plictiseală s. f., g.-d. art. plictiselii; pl. plictiseli

plictiseală s. f., g.-d. art. plictiselii; pl. plictiseli

plictiseală, -seli.

a-și omorî plictiseala / timpul / vremea expr. a-și ocupa timpul cu lucruri lipsite de importanță.

PLICTISEALĂ s. urât, (rar) anosteală, (pop. și fam.) lehamite, (reg.) zălezeală, (înv. și fam.) plictis, sastisire, (înv.) plicsis, stenahorie. (Simțea o ~ de moarte.)

PLICTISEALĂ s. urît, (rar) anosteală, (pop. și fam.) lehamite, (reg.) zălezeală, (înv. și fam.) plictis, sastisire, (înv.) plicsis, stenahorie. (Simțea o ~ de moarte.)

PLICTISEALĂ. Subst. Plictiseală, plictis (înv. și fam.), anosteală, anostie (rar), lasitudine, urît, splin (spleen); importunitate (livr.), uniformitate, monotonie (fig.); lehamite (pop.), blazare, dezgust, saturație (fig.), săturare (rar), sastisire (înv.). Adj. Plictisit; sătul (fig.), săturat (fig.), sastisit (înv.), dezgustat, blazat, lehămetit (reg.), lehămetuit (reg.). Plicticos, plictisitor, anost, ambetant (rar), fastidios (livr.), fad (fig.), importun (livr.), monoton (fig.), uniform (fig.), tern (fig.). Vb. A se plictisi, a se anosti (rar), a se ambeta (rar), a i se urî, a i se face urît, a fi plictisit, a se sastisi (grecism înv.), a-i fi (cuiva) urît, a fluiera in (a) pustiu, a muri de plictiseală, a muri de urît, a se sătura (de cineva, de ceva) (fig.), a se sătura (de cineva, de ceva) ca de mere pădurețe, a se sătura pînă în gît, a i se acri, a-i fi (a-i veni) (cuiva) acru, a-i fi lehamite, a i se face lehamite, a se lehămeti (reg.), a se lehămetisi (reg.), a se lehămetui (reg.). A plictisi, a anosti (rar), a ambeta (rar), a asasina (fig); a importuna (livr.), a indispune. V. aversiune, cicăleală, saturație, tristețe.