ploconeală sf [At: POLIZU / Pl: ~eli / E: ploconi + -eală] 1 Înclinare profundă a capului și a trupului în semn de respect, de supunere etc. 2 Atitudine, manifestare care arată servilism față de cineva sau de ceva. 3 (Fig) Lingușire. 4 (Fig) Umilire.

PLOCONEALĂ, ploconeli, s. f. 1. Ploconire (1). 2. Supunere oarbă; ploconire (2). Muncitorii s-au deșteptat și, cînd li se vorbește de socialism, nu se mai sperie, nu mai întreabă: ce este aia? Cînd e vorba de pîinea lor, de viața lor, nu mai umblă cu ploconeală și nu le mai e frică. PAS, Z. IV 203.

ploconeală f. închinăciune (ca semn exterior de politeță).

ploconeálă f., pl. elĭ. Fam. Acțiunea de a te ploconi (plecăcĭune, închinăcĭune, temenea).

ploconeală s. f., g.-d. art. ploconelii; pl. ploconeli

ploconeală s. f., g.-d. art. ploconelii; pl. ploconeli

ploconeală s. f., g.-d. art. ploconelii; pl. ploconeli

PLOCONEALĂ s. 1. v. reverență. 2. v. ploconire.

PLOCONEALĂ s. 1. compliment, închinăciune, mătanie, plecăciune, reverență, temenea, (reg.) plocon, (înv.) plecare, (turcism înv.) talîm, (fam. rar) selamlîc. (I-a făcut o ~ adîncă.) 2. înjosire, ploconire, umilire, (fam.) căciulire. (Ce e această ~ în fața lui?)