poliloghie sf [At: BUL. COM. IST. V, 287 / V: ~lol~, (înv) ~logie, ~ologie / Pl: ~ii / E: ngr πολυλογία] Expunere, discuție etc. excesiv de amplă și de încărcată cu amănunte inutile, prolixă Si: vorbărie, (fam) pălăvrăgeală, peltea, sporovăială.

POLILOGHIE, poliloghii, s. f. Expunere a unor fapte sau a unor idei într-un mod excesiv de amplu și încărcat cu amănunte inutile; vorbărie. Ca să-i povestesc tot, se înșiră o poliloghie. Nici n-are s-o citească. Trebuie să fie sătul de asemenea epistole. C. PETRESCU, C. V. 54. Vei avea oare vreme și răbdare să citești pînă la sfîrșit poliloghia mea? VLAHUȚĂ, O. A. II 58. – Variantă: polologhie (REBREANU, R. I 169, CREANGĂ, A. 158) s. f.

POLILOGHIE ~e f. Expunere foarte amplă și confuză; vorbărie. [Art. G.-D poliloghiei] /<ngr. poliloghía

poliloghíe și (ob.) polologhíe f. (ngr. și vgr. polylogia, d. polýs, mult, și lógos, cuvînt). Fam. Vorbă lungă, frazeologie, flecărie.

polilogie sf vz poliloghie

polologhie^[1] sf vz poliloghie corectat(ă)

polologie sf vz poliloghie

polologhie f. vorbă lungă: hârtia cuprinde multă polologhie CR. [Gr. mod.].

polologhíe, V. poliloghie.

poliloghie v. polologhie

poliloghie/(fam.) polologhie s. f., art. poliloghia/polologhia, g.-d. art. poliloghiei/polologhiei; pl. poliloghii/polologhii, art. poliloghiile/polologhiile

poliloghie s. f., art. poliloghia, g.-d. art. poliloghiei; pl. poliloghii, art. poliloghiile

poliloghie

poliloghie, -ghiei gen. a.

!polologhie (fam.)/(livr.) poliloghie s. f., art. polologhia/poliloghia, g.-d. art. polologhiei/poliloghiei; pl. polologhii/poliloghii, art. polologhiile/poliloghiile (desp. -ghi-i-)

polologhie v. poliloghie

POLILOGHIE s. v. vorbărie.

POLILOGHIE s. vorbărie. (O ~ interminabilă.)