PROCURĂ, procuri, s. f. Împuternicire legalizată prin care cineva poate reprezenta o persoană fizică sau juridică și poate acționa în numele acesteia; (concr.) act prin care se dă această împuternicire; mandat. – Din germ. Prokura.

procură sf [At: AR (1829), 54²/7 / Pl: ~ri / E: lat procura, fr procure, ger Prokura] (Jur) 1 Împuternicire legalizată, oficială prin care cineva poate reprezenta o persoană fizică sau juridică și poate acționa în numele ei, în anumite limite, specificate expres. 2 Act prin care se dă această împuternicire Si: procurație (1). 3 (Îs) ~ generală Împuternicire legalizată, oficială prin care o anumită persoană investește cu puteri depline pe o altă persoană pentru a acționa în numele ei într-o anumită situație dată. 4 (Înv) Împuternicire pe care o avea un epitrop Si: (înv) procurație (2). 5 (Înv) Act prin care se dădea procura (4) Si: (îvr) procurație (3).

PROCURĂ, procuri, s. f. Împuternicire legalizată prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; (concr.) act prin care se dă această împuternicire; mandat. – Din germ. Prokura.

PROCURĂ, procuri, s. f. (Jur.) Împuternicire prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; actul prin care se dă această împuternicire. V. mandat. Eu am procură să dreg și să fac cum e mai bine pentru interesele lui. C. PETRESCU, R. DR. 89. ◊ Procură generală = împuternicire completă, fără restricții. Dă numaidecît o procură generală lui Costică, cu drept de a pune la orice nevoie advocat în locul lui. CARAGIALE, O. VII 28.

PROCURĂ s.f. Împuternicire prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; mandat; act scris (oficializat) de împuternicire. [< fr. procure].

PROCURĂ s. f. împuternicire scrisă, legalizată, prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; mandat. (< germ. Procura)

PROCURĂ ~i f. 1) Drept acordat unei persoane de a acționa în numele alteia. 2) Act legalizat care certifică acest drept. /<germ. Prokura, lat. procura

procură f. 1. putere dată altuia de a lucra în numele său; 2. act prin care se dă această putere.

*procúră f., pl. ĭ, ca prescurĭ (it. procura, d. procurare, a îngriji de afacerile altuĭa; rus. prokúra, germ. prokura. V. cură). Împuternicire dată altuĭa de a lucra în numele tăŭ. Actu autentic (hîrtia) pin care se arată că se acordă această împuternicire. V. autorizare, mandat, plenipotență.

procură s. f., g.-d. art. procurii; pl. procuri

procură s. f., g.-d. art. procurii; pl. procuri

procură s. f., g.-d. art. procurii; pl. procuri

PROCURĂ s. v. delegație.

PROCURĂ s. delegație, împuternicire, mandat, (înv.) procurație, vechilet, vechilimea, vechilîc, (grecism înv.) plirexusiotită. (I-a dat o ~ pentru a ridica suma.)