PRUNCĂ, prunce, s. f. (Înv. și reg.) 1. Copil de sex feminin. 2. Fată tânără. 3. Fiică. – Din prunc.

pruncă sf [At: VARLAAM, C. 382 / Pl: ~nce / E: prunc + -ă] (Îrg) 1 Copil de sex femeiesc. 2 (Pop; șîs ~ tânără, ~ tinerea) Fată tânără. 3 Fiică.

PRUNCĂ, prunce, s. f. (Înv. și reg.) 1. Copil de sex feminin. 2. Fată tânără. 3. Fiică. – Prunc + suf. -ă.

PRUNCĂ, prunce, s. f. 1. Copil de sex feminin, în vîrstă fragedă. Se afla în alt loc o muiere, care asemenea rămase văduvă și avea o pruncă. MARIAN, O. I 183. Declară tutulor că jupînul Rănică i-a fost ucis pe pruncii și pruncele d-sale. ODOBESCU, S. III 235. Eu cerșătoream încă pruncă fiind și apoi la șasesprezece ani m-am aflat fără pîine. NEGRUZZI, S. III 496. 2. Fată (tînără). La picioare-i el s-aruncă Lîngă el să vin-o roagă, Ea s-așază dulce, pruncă, Lîngă el în mîndră șagă. EMINESCU, O. I 154. Haide, bade, de mă ia Pîn’ ce-s pruncă tinerea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. Pe cel deal, pe cel colnic, Trece-o pruncă ș-un voinic. ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ (Adjectival) Fig. Volnicia domnește ca mai înainte, dar nu acea volnicie pruncă, floare plăpindă a pustietății, ci slobozenia cea bărbată și luminoasă. RUSSO, O. 25.

pruncă (înv., reg.) s. f., g.-d. art. pruncei; pl. prunce

pruncă (înv., reg.) s. f., g.-d. art. pruncei; pl. prunce

pruncă s. f., g.-d. art. pruncei; pl. prunce

PRUNCĂ s. v. copilă, fată, fiică.

pruncă s. v. COPILĂ. FATĂ. FIICĂ.

prúncă, prunce, s.f. (înv.) Fată; cocoană, copilă: „Hai, voinice șî mă ia / Până-s pruncă tinerea” (Papahagi, 1925: 260); „...împreună cu unu pruncu alu său, Ionu, și prunca Marie, și una Ionă...” (Bârlea, 1909: 32; doc. din 1737). – Din prunc (MDA).

pruncă, prunce, s.f. – (înv.) Fată; cocoană, copilă: „Hai, voinice șî mă ia / Până-s pruncă tinerea” (Papahagi, 1925: 260). – Din prunc (DEX, MDA).