pustiire sf [At: CORESI, EV. 459 / V: (îvr) ~teire, (înv) ~tiere / Pl: ~ri / E: pustii¹] 1 Prefacere în pustiu (1) a unui loc fertil, a unui teritoriu populat etc. Si: pustiit¹ (1). 2 (Pgn) Devastare (1). 3 (Îvr) Moarte a ființelor. 4 (Îvr) Omorâre. 5 (Ban; Trs) Stârpire a animalelor, plantelor Si: pustiit¹ (2). 6 (Înv) Părăginire a locurilor cultivate Si: pustiit¹ (3). 7 (Reg) Irosire a bunurilor materiale Si: pustiit¹ (4). 8 (Înv) Jefuire a bunurilor materiale Si: pustiit¹ (5). 9 (Îvr) Părăsire a așezărilor omenești Si: pustiit¹ (6). 10 (Pop) Refugiere a oamenilor Si: pustiit¹ (7). 11 (Ccr; prc) Deșert (23).

PUSTIIRE, pustiiri, s. f. 1. Acțiunea de a pustii și rezultatul ei; distrugere, devastare, nimicire. Livezile, după anul de pustiire, tînjesc. SADOVEANU, O. VI 402. Dar a venit bombardament, război, Cu pustiiri, cu moarte, zile grele. D. BOTEZ, F. S. 24. Viscolul pustiirii a suflat pe acest pămînt. RUSSO, O. 43. 2. Ruină, pustietate. Foc și pustiire pe-a lor urmă au lăsat. NEGRUZZI, S. I 116.

pusteire sf vz pustiire

pustiere sf vz pustiire

pustiicĭúne (vechĭ) și pustiíre f. Acțiunea de a pustii.

pustiire s. f., g.-d. art. pustiirii; pl. pustiiri

pustiire s. f., g.-d. art. pustiirii; pl. pustiiri

pustiire s. f., g.-d. art. pustiirii; pl. pustiiri

pustiire

PUSTIIRE s. 1. v. distrugere. 2. v. dezastru.

PUSTIIRE s. v. deșert, pustietate, pustiu.

PUSTIIRE s. 1. devastare, distrugere, nimicire, pîrjolire, (înv.) risipă. (~ unui teritoriu ocupat.) 2. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, sinistru, urgie, (înv. și pop.) prăpădenie, (pop.) blestem, mînie, potopenie, topenie, (înv. și reg.) pustieșag, pustiit, sodom, (reg.) prăpădeală, (înv.) pierzare, pustiiciune, (fig.) pîrjol, plagă. (O adevărată ~ s-a abătut asupra lor.)

pustiire s. v. DEȘERT. PUSTIETATE. PUSTIU.