pălămar¹ sm [At: (a. 1827) URICARIUL VII, 106 / V: palamar, palimar, ~riu, pălimar, pălimariu, ponomar / Pl: ~i / E: ucr паламар] 1 (Reg; Mol) Paracliser. 2 Unul dintre personajele jocului de copii numit „clopotul”.

PĂLĂMAR, pălămari, s. m. (Mold., Bucov.) Paracliser. (Cu pronunțare regională) Ambiția noastră era de a chiti... pe palamarul bisericii sfîntului Ilie, cînd el, suit în clopotniță, bătea toaca. ALECSANDRI, C. 200. Danța numai cu scriitorul satului, cu palamarul și alții vro doi. NEGRUZZI, S. I 105. – Variantă: pălimar (GALAN, B. I 119) s. m.

PĂLĂMAR¹ ~i m. reg. Persoană care îngrijește de o biserică, îndeplinind și anumite servicii la oficierea cultului religios; paracliser; țârcovnic. /<ucr. palamar

pălămar m. Mold. paraclisier: ca un pălămar cu isonu AL. [Rut. PALAMAR].

palamar¹ sm vz pălămar¹

palimar¹ sm vz pălămar¹

pălămariu sm vz pălămar¹

pălimar² sm vz pălămar¹

pălimariu sm vz pălămar¹

polimar¹ sm vz pălămar¹

ponomar sm vz pălămar¹

PĂLIMAR¹ s. m. v. pălămar.

1) palamár și pălimár m. (rut. palamár, rus. ponamárĭ, vsl. panamonarĭ, paramonarĭ, d. gr. paramonários, care vine d. para-meno, rămîn pe lîngă). Mold. nord. Clisiarh, paraclisier, servitor și, une-orĭ, cîntăreț de biserică.

1) pălimár m., V. palamar 1.

pălămar² (paracliser) (reg.) s. m., pl. pălămari

pălămar¹ (paracliser) (reg.) s. m., pl. pălămari

pălămar (paracliser) s. m., pl. pălămari

pălămar, -ri.

pălămar (pălămari), s. m. – Paracliser. – Var. palamar; pălimar. Ngr. παλαμονάριος, sl. paramonarĭ, prin intermediul rut. palamar (Cihac, II, 240). În Mold. – Der. pălămărie, s. f. (funcție de paracliser).

palamar s. m. v. pălămar.

PĂLĂMAR s. v. odgon, paracliser, parâmă, țârcovnic.

pălămar s. v. ODGON. PARACLISER. PARÎMĂ. ȚÎRCOVNIC.