RÂNDAȘ, rândași, s. m. Om angajat pentru muncile obișnuite dintr-o gospodărie; servitor, slugă. – Rândui + suf. -aș.

rândaș² sn [At: RĂDULESCU-CODIN, 64 / Pl: ? / E: ns cf rindea] (Reg) Cuțit întrebuințat de fierari.

rândaș¹ sm [At: POLIZU / S și: ren~ / Pl: ~i / E: rând sau rândui¹ + -aș] 1 (Iuz) Om angajat într-o gospodărie particulară care efectua muncile grele (mai ales în grajd, în curte etc.) Si: argat (1), servitor, slugă. 2 (Reg) Asociat (1). 3 (Reg; spc) Fiecare dintre coproprietarii unei mori, care macină într-o ordine stabilită. 4 (Îs) Moară cu ~i Moară a mai multor asociați care macină cu rândul. 5 (Reg) Baci² (1).

RÂNDAȘ, rândași, s. m. Om de serviciu folosit în trecut la muncile de rând într-o gospodărie; servitor, slugă. – Rândui + suf. -aș.

RÂNDAȘ ~i m. înv. Persoană angajată la stăpân, mai ales pentru treburi casnice; slugă; servitor. ~ la moșier. /a rândui + suf. ~aș

rândaș m. servitor în curte și la bucătărie, slugă la cai. [Lit. slugă de rând].

arândaș sm vz rândaș

RÎNDAȘ, rîndași, s. m. (Ieșit din uz) Om de serviciu pentru munci de rînd, într-o gospodărie particulară. Trase îndelung de sîrma clopotului, și abia tîrziu veni un rîndaș să-i deschidă. DUMITRIU, N. 105. Vede în partea grajdului o spărtură în uluci... pe unde aruncau rîndașii gunoiul. CARAGIALE, O. III 20. Se înfățișă înainte-i un rîndaș de la bucătărie. FILIMON, C. 242.

rîndáș m. (vsl. rendašĭ [Bărb. Ind. 251] saŭ d. rînd, adică „acela care servește cu rîndu, alternativ”). Servitor care are casa luĭ și servește la un stăpîn, alternînd cu altu, un timp oare-care (zile, săptămînĭ) la lucrărĭ maĭ grele saŭ maĭ brute. Servitor auxiliar. – Fem. -ășíță, pl. e.

rândaș s. m., pl. rândași

rândaș s. m., pl. rândași

rândaș s. m., pl. rândași

rîndaș În general rîndaș este explicat prin rînd (slugă de rînd, DU, slugă pentru lucrările de rînd, TDRG, cu îndoială, și CADE, fără îndoială ; acela ce servește cu rîndul, Scriban ; vezi și DLRM). Nu se vede însă întrucît rîndașul este mai de rînd decît alte slugi sau întrucît lucrările pe care le face el sînt mai de rînd. Această obiecție ar privi și explicația dată de I. Bărbulescu, Individualitatea limbii române și elementele slave vechi, București, 1929, p. 251, unde se ia ca punct de plecare un vs. рѧдашь. De aceea G. Pascu, Suf., p. 348, recurge la altă explicație, care se potrivește mai bine cu înțelesul: rîndaș ar fi derivat de la rîni. Dar nu se vede de unde ar proveni -d-. Rîndaș este însă evident un nume de agent și ca atare poate proveni nu numai de la substantivul rînd, ci și de la verbul rîndui, cu care se potrivește mult mai bine ca înțeles. Dacă la unele derivate nu se poate afirma cu siguranță că au la bază un verb, deoarece există paralel un substantiv: certaș (certa și ceartă), cinstaș (cinsti și cinste), doinaș (doini și doină), duhănaș (duhăni și duhan) și altele, există totuși și derivate formate sigur de la verbe : cercetaș, complectaș, ucigaș și altele. Chiar pentru o formație în -aș de la un verb în -ui se găsesc modele : făptaș (mai curînd de la făptui decît de la faptă, cel puțin în conștiința vorbitorului actual), hăitaș (mai curînd de la hăitui decît de la haită ; DA îl explică prin „om care hăituiește”); pizmaș, mai curînd de la pizmui decît de la pizmă.

RÂNDAȘ s. servitor, slugă. (~ la un moșier.)

RÎNDAȘ s. servitor, slugă. (~ la un moșier.)

arândaș, arândași, s.m. (pop.) Arendaș. – Din arendă + suf. -aș.

arândaș, arândași, s.m. – (pop.) Arendaș. – Din arendă + suf. -aș.