răget sn [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 163^r/36 / V: rag~, (reg) ragăt / Pl: ~e / E: rage + -et] 1 Strigăt scos de unele animale Si: muget, (rar) rugire. 2 (Pex) Țipăt puternic al omului Si: răcnet (2), răcnire (2).

RĂGET, răgete, s. n. Zbieretul scos de vitele cornute și de alte animale (v. muget); p. ext. răcnet scos de om. Se clătină, scoțînd un răget. VORNIC, P. 207. Nu mai auzea nici cîrîitul găinilor, nici răgetul unei vaci care-și chema vițelul despărțit. REBREANU, R. I 146. Balaurul scoase din piept un răget de durere, de se cutremură pămîntul. POPESCU, B. II 21. ◊ Fig. La cel dintîi răget suprapămîntesc al exploziei, Mitrea se prăbuși cu fața în jos. SADOVEANU, M. C. 105. Răgetul și boncăluitul tălăngilor umpleau aerul ca în vremuri de răzmiriță. ANGHEL, PR. 109. – Variantă: (învechit) raget (ALECSANDRI, P. III 14) s. n.

RĂGET ~e n. 1) Strigăt prelung, scos de unele animale; muget. 2) Strigăt puternic scos de om; răcnet; țipăt. /a rage + suf. ~et

răget, V. raget.

ragăt sm vz răget

raget sn vz răget

RAGET s. n. v. răget.

raget n. strigătul boilor: un raget grozav și lung de taur AL. [V. rage].

ráget n., pl. e (d. rag). Dos. Mold. Strigătu boilor și vacilor. – Și răget. (Șez. 30, 196, și Adev. Lit. 7 Dec. 1930; 5, 2).

răget s. n., pl. răgete

răget s. n., pl. răgete

răget s. n., pl. răgete

răget

răget, -gete.

RĂGET s. muget, (rar) mugit, mugitură, ruget. (~ul leului.)

RĂGET s. muget, (rar) mugit, mugitură, ruget. (~ leului.)