SCORNITURĂ, scornituri, s. f. 1. Afirmație falsă, cu intenția de a induce în eroare, scorneală, minciună; zvon 2. (Pop.) Ceea ce plăsmuiește, inventează, concepe cineva. – Scorni + suf. -tură.

scornitură sf [At: M. COSTIN, LET.² I, 42 / Pl: ~ri / E: scorni + -tură] 1 (Înv; azi fam) Născocire (1). 2-3 (De obicei lpl) Scornire (4-5). 4 (Reg; îs) ~ de venin Boală care se întâlnește la oameni, nedefinită mai îndeaproape.

SCORNITURĂ, scornituri, s. f. 1. Afirmație falsă, de rea-credință, scorneală, minciună; zvon 2. (Pop.) Ceea ce plăsmuiește, inventează, concepe cineva. – Scorni + suf. -tură.

SCORNITURĂ, scornituri, s. f. (Mai ales la pl.) Afirmație falsă și de rea-credință; minciună. Tata a spus la cîrciumă, unde oamenii începuseră să-l ocolească pe Iancu: nu vă mai băgați în cap scornituri. PAS, Z. I 62. Tot ce s-a spus au fost scornituri. SADOVEANU, P. S. 186. Ia lasă, lasă, cinstite părinte; nu mai umbla și sfinția-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de lăsatul-secului. CREANGĂ, A. 94.

scornitură f. lucru scornit: plăsmuire, născocitură.

scornitúră f., pl. ĭ. Lucru scornit, născocitură, invențiune.

scornitură (rar) s. f., g.-d. art. scorniturii; pl. scornituri

scornitură (rar) s. f., g.-d. art. scorniturii; pl. scornituri

scornitură s. f., g.-d. art. scorniturii; pl. scornituri

SCORNITURĂ s. 1. v. invenție. 2. v. minciună.

SCORNITURĂ s. 1. creație, invenție, născocire, plăsmuire, (pop.) iscodeală, iscodenie, iscoditură. (O ~ a imaginației sale.) 2. invenție, minciună, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, (pop.) iscoditură, (înv.) basnă, băsnire, (fam.) balivernă, brașoavă, (fam. fig.) basm, gogoașă, tromboane (pl.). (Tot ce-a spus e o simplă ~.)