scurtătură sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ri / E: scurta + -ătură] 1 Bucată de lemn scurtă (1) (și groasă) (folosită, de obicei, pentru a bate pe cineva) Si: (pop) retevei, (reg) scurtei, caravei, cotromplete, răzbici¹, resteu. 2 (Înv; îe) A măsura cu o ~ (pe cineva) A bate (100). 3 (Nob) Scurtă (8). 4 (Reg) Fâșie de lungime redusă dintr-o suprafață mai mare de teren agricol Si: (reg) clin, trunchi². 5 (Reg) Crestătură făcută la urechea oilor ca semn distinctiv. 6 (Rar; dep) Om scund. 7 Cărare care urmează drumul cel mai scurt (15) între două puncte sau până la o țintă spațială dată, evitând ocolurile căii pricipale.

SCURTĂTURĂ, scurtături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn; retevei. Ieși și omul c-o scurtătură de lemn în mînă. SADOVEANU, P. S. 111. Și după ce i-au luat văzul, trage-i... care cu ce apucă... fata cu o scurtătură de lemn. CARAGIALE, O. I 347. El zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră. CREANGĂ, A. 42. 2. Potecă ce duce de-a dreptul, fără ocoluri sau cotituri.

SCURTĂTURĂ ~i f. 1) Bucată scurtă de lemn; retevei. 2) Cărare, drum ce duce de-a dreptul; calea cea mai scurtă. A luat-o pe ~. /a scurta + suf. ~ătură

scurtătură f. bâtă scurtă.

scurtătúră f., pl. ĭ. Retevei, cĭomag scurt. Fig. Iron. Persoană prea scurtă (scundă) V. prăjină.

scurtătură s. f., g.-d. art. scurtăturii; pl. scurtături

scurtătură s. f., g.-d. art. scurtăturii; pl. scurtături

scurtătură s. f., g.-d. art. scurtăturii; pl. scurtături

SCURTĂTURĂ s. v. retevei.

SCURTĂTURĂ s. retevei, (pop.) zburătură, (reg.) caravei, cotromplete, răzbici, resteu, scatoalcă, scurtei, verdete, (Olt. și Ban.) jilăvete, (prin Transilv. și Maram.) șui, (prin Olt.) șutavei, (Transilv., Maram. și Olt.) șuvei, (înv.) șuvete. (A aruncat cu o ~ după el.)