SEMIZEU, semizei, s. m. (Mitol.) Erou mitologic, fiul al unui zeu și al unei muritoare sau al unei zeițe și al unui muritor. – Semi- + zeu (după fr. demi-dieu).

semizeu sm [At: PLEȘOIANU, C. 117/15 / Pl: e~i / E: semi- + zeu cf fr demi-dieu] 1 Erou mitologic născut dintr-un zeu și o muritoare sau dintr-o zeiță și un muritor, care în raport cu ceilalți zei avea un rang inferior. 2 (Fam) Persoană înzestrată cu calități excepționale (care se impune prin valoarea sa). 3 (Fam; irn) Persoană cu pretenții (nejustificate) de superioritate. 4 (Fam; irn) Persoană cu relații printre persoane suspuse.

SEMIZEU, semizei, s. m. (Mitol.) Zeitate de rang inferior; erou născut dintr-un zeu și o muritoare sau dintr-o zeiță și un muritor. – Semi- + zeu (după fr. demi-dieu).

SEMIZEU, semizei, s. m. (Mitol.) Zeitate de rang inferior; erou născut dintr-un zeu și o muritoare (sau dintr-o zeiță și un muritor). Domnind semeț și tînăr pe roinicele stoluri Căror a mea ființă un semizeu părea. EMINESCU, O. I 91. Mihai, întocmai ca semizeii cîntați de Homer, alerga prin tabăra turcească căutînd pre Sinan. BĂLCESCU, O. I 201.

SEMIZEU s.m. Erou mitologic născut dintr-un zeu și o muritoare sau dintr-o zeiță și un muritor. [< semi- + zeu, fr. demidieu, cf. it. semidio < lat. semideus].

SEMIZEU s. m. (mit.) erou născut dintr-un zeu și o muritoare sau dintr-o zeiță și un muritor. (după fr. demi-dieu)

SEMIZEU ~i m. (în mitologia antică) Persoană născută dintr-o zeitate și o ființă pământeană; erou. /semi- + zeu

semizeu m. Mit. cel născut dintr’un zeu și o muritoare sau invers.

*semizéŭ m. La ceĭ vechĭ, eroŭ născut într’un zeŭ și o muritoare saŭ dintr’un muritor și o zeiță, ca Ercule, Castor, Poluce ș.a.

semizeu s. m., art. semizeul; pl. semizei, art. semizeii

semizeu s. m., pl. semizei

semizeu s. m. zeu

SEMIZÉU (< semi + zeu, după fr. demi-dieu) s. m. (MITOL.) Erou mitologic, fiul al unui zeu și al unei muritoare sau al unei zeițe și al unui muritor (ex. Herakles, Teseu ș.a.).