SFOR² s. n. (Reg.) 1. Curent în mijlocul unei ape curgătoare; firul apei. 2. Loc de unde țâșnește din pământ apă, formând o mocirlă. – Din sb. svor.

sfor² s [At: CADE / V: (reg) șf~ / Pl: ? / E: ns cf izvor] 1 Partea de mijloc a mătcii unei ape curgătoare, unde curentul este cel mai puternic. Si: (rar) sfoară (16). 2 (Pex) Firul unei ape curgătoare Si: (rar) sfoară (17). 3 (Reg) Sorb². 4 (Reg); csnp; îf șfor) Val mare. 5 (Reg) Loc unde țâșnește o apă din pământ, formând o mocirlă împrejur.

SFOR² s. n. (Reg.) 1. Curent în mijlocul unei ape curgătoare; firul apei. 2. Loc de unde țâșnește din pământ apă, formând o mocirlă. – Din scr. svor.

SFOR² s. n. 1. (În expr.) Sforul apei (sau al apelor) = curent în mijlocul unei ape curgătoare; firul apei. Un lemn putred, purtat de ici-colo de sforul apelor. CAMILAR, N. II 204. Trec stoluri de rațe, cînd în sforul apei, cînd pieziș spre japșe mai adăpostite. SADOVEANU, F. J. 650. Plutașii dîrzi, în sforul apei, Înfig prăjina, ca o lance. TOPÎRCEANU, P. 250. 2. Loc unde țîșnește din pămînt apă, formînd o mocirlă.

sfor n., pl. urĭ (sîrb. svor, a. î., rudă cu rom. iz-vor). Meh. Vc. Firu apeĭ (ArhO., 1928, 158). Sud. (VR. 1925, 7, 33). Curentu mijloculuĭ apeĭ. – În Tec. sforaș (pl. e), anafor. V. sfîrlează.

șfor sn vz sfor

șofru¹ sn vz sfor

anafór n., pl. oare (ngr. anafóri, curent contrar, vîrtej, de unde și turc. anafor). Dun. de jos. Vîrtej de apă, vultoare. – În Meh. sfor, în Tec. sforaș, în Tec.Cov.Br. și otmăt. V. cĭovrîntie, sorb 2, bulboacă, plisă 1, curent.

sfor² (reg.) s. n.

sfor² (reg.) s. n.

sfor s. n.

SFOR s. fir. (~ al unei ape curgătoare.)

SFOR s. fir. (~ al unei ape curgătoare.)