spahie¹ sf [At: RĂDULESCU-CODIN / Pl: ? / E: ns cf parfie] (Mun) 1 Nărav. 2 Manie.

spahie³ sm [At: ȚICHINDEAL, F. 15/20 / V: ~aie, spăh~, spăie / Pl: ~ii / E: ucr spahija] (Ban; Trs) 1 Om bogat Si: (reg) spăiluc (1). 2 Proprietar de pământ Si: (reg) spăiluc (2).

SPAHIE, spahii, s. m. (Regional învechit; și în forma spăie) Mare proprietar de pămînt; moșier, boier. Am auzit că la Măidan ar fi un spăie bogat, cu numele Dolea. La CADE. Săteanu nu se sparie de neameș (spahie). ȚICHINDEAL, F. 15. (Cu pronunțare regională) Domnul, altcum «spăhiă»... neîncetat se uitase la nevasta lui Petru, care îi căzuse la inimă. RETEGANUL, P. II 48. – Variantă: spăie s. m.

SPAHIE, spahii, s. m. (Reg.) Mare proprietar de pămînt; moșier, boier. – Sb. spahija.

spaie sm vz spahie³

spăhie sm vz spahie³

spăiie sf vz spahie³

SPĂIE s. m. v. spahie.

sara(n)gèle n. pl. 1. od. la Turci, cea mai veche cavalerie turcească (înlocuită mai târziu cu spahii); 2. la Români, corp de călăreți neregulați (românizat în sărăcei): cu catane sarangele care poartă slujbe grele POP. [Turc. SARYDJA, lit. cei galbeni, după culoarea hainelor și a steagului lor].

spafíe, spahíe, V. stahie.

stáhie (Mold. Munt. est), stáfie (Munt. est) și stafíe (Munt. vest. Olt.) f. (ngr. stihio [d. vgr. stoiheion] element, spirit, stahie; alb. stihi, stihĭó, stahie. V. stihie). Geniŭ (spirit) care, după credința poporuluĭ, locuĭește pin ruine și alte locurĭ fioroase: badea Ion se teme răŭ de stahiĭ! – Și stahíe, spahie și spafie (Munt. vest) și spáfie (Bz.). V. strigoĭ nălucă, schimă.

spahie (-ii), s. f. – (Banat) Proprietar, deținător de terenuri. – Var. spăie. Sb. spahija (Candrea).

SPAHIE s. v. latifundiar, mare proprietar, moșier.

spahie s. v. LATIFUNDIAR. MARE PROPRIETAR. MOȘIER.

spahie¹ s.f. (reg.) nărav, obicei rău; manie.