spirant, ~ă [At: PHILIPPIDE, P. 247 / Pl: ~e / E: fr spirante] 1-2 sf, a (Fon; îs) Consoană ~ă (Consoană) a cărei articulație comportă o îngustare a aparatului fonator astfel încât se produce un zgomot de fricțiune Si: constrictiv(ă) (1-2), fricativ(ă) (1-2).

SPIRANT, -Ă, spirante, adj. n. și f. (În expr.) Sunet spirant sau consoană spirantă (și substantivat, f.) = consoană fricativă, v. fricativ.

SPIRANT, -Ă adj. Consoană spirantă (și s.f.) = consoană care se pronunță cu un fel de suflu a organelor vorbirii; consoană fricativă. [< fr. spirant, cf. lat. spirare – a respira].

SPIRANT, -Ă adj., s. f. constrictiv(ă). (< fr. spirant)

SPIRANT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre sunete consonante) Care se articulează cu o ușoară fricțiune în canalul fonator; constrictiv. /<fr. spirante

spirant a. se zice de consoanele f (v), s (z), h, la a căror rostire se deschide puțin gura.

*spiránt, -ă adj. (lat. spirans,-átis, d. spirare, a sufla, a răsufla). Gram. Produs pin suflare, ca H, F, V, S, Z, Ș, J: consonantele spirante se numesc și „fricative” saŭ „continue”. S. f. O spirantă.

spirant adj. m. (+ s. n.: sunet ~); f. spirantă (consoană ~), pl. spirante corectat(ă)

!spirant adj. m; f. spirantă, pl. spirante

spirant adj. n., s. f. spirantă; pl. n. și f. spirante

spirantă s. f., g.-d. art. spirantei; pl. spirante

spirantă s. f., g.-d. art. spirantei; pl. spirante

SPIRANT, -Ă adj. (< fr. spirant, cf. lat. spirare – a respira): în sintagma consoană spirantă (v.).

SPIRANT adj. (FON.) constrictiv, continuu, fricativ. (Consoană ~.)

SPIRANT adj. (FON.) constrictiv, continuu, fricativ. (Consoană ~.)