STRĂJUIRE, străjuiri, s. f. (Înv. și pop.) Faptul de a străjui; păzire, pază, veghe. ♦ Pândă. – V. strajă.

străjuire sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~rej~ / Pl: ~ri / E: străjui] (Îvp) Pază.

STRĂJUIRE, străjuiri, s. f. Faptul de a străjui; păzire, pază, veghe. ♦ Pândă. – V. strajă.

STRĂJUIRE, străjuiri, s. f. Faptul de a străjui; păzire, pază, veghe. Cu străjuirea voastră era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. În cetățuie se afla optsprezece plăieși, trimiși de ispravnicul de Neamțu pentru străjuire, în lipsa garnizoanei care era la Fălcii pe lîngă domnul Cantemir. NEGRUZZI, S. I 169. ◊ Fig. Peste tot și peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină. HOGAȘ, M. N. 169. – Variantă: strejuire (PISCUPESCU, O. 1) s. f.

strejuire sf vz străjuire

STREJUIRE s. f. v. străjuire.

străjuire (înv., pop.) s. f., g.-d. art. străjuirii; pl. străjuiri

străjuire (înv., pop.) s. f., g.-d. art. străjuirii; pl. străjuiri

străjuire s. f., g.-d. art. străjuirii; pl. străjuiri

STRĂJUIRE s. 1. v. păzire. 2. v. pază.

STRĂJUIRE s. 1. păzire, supraveghere, veghere. (~ porților cetății.) 2. pază, strajă, supraveghere, veghe, veghere, (rar) păzit, priveghi, (înv. și pop.) priveghere, (reg.) păzeală, (înv.) nazirie, păzire. (Serviciul de ~.)