SUBSTITUT, (1) substituți, s. m., (2) substitute, s. n. 1. S. m. Persoană care înlocuiește temporar pe titularul unei funcții. ◊ Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistrat care avea acest grad. 2. S. n. Produs, obiect etc. care înlocuiește alt produs, alt obiect etc., având (aproximativ) același rol. ♦ Semn, imagine, notație etc. folosite pentru a desemna o noțiune cu aceeași semnificație. – Din fr. substitut, lat. substitutus.

substitut [At: IORGOVICI, O. 69/21 / V: (îvr) ~tăt~, sups~ / Pl: ~uți, ~e / E: lat substitutus, fr substitut] 1-2 sm, a (Persoană) care suplinește pe titularul unei funcții publice în caz de absență Si: locțiitor. 3-4 sm, a (Spc; în vechea organizare judecătorească) (Magistrat) care înlocuia pe procuror sau pe procurorul general Vz supleant. 5 sn Obiect, produs etc. care înlocuiește un alt obiect sau un alt produs, îndeplinind (aproximativ) același rol Si: substituent (1). 6 sn Semn, imagine, notație etc. folosite pentru a desemna o noțiune cu aceeași semnificație Si: substituent (2).

SUBSTITUT s.m. 1. Cel care ține locul titularului. ◊ (În trecut) Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistrat avînd acest grad; substitut de comisar regal = magistrat într-un tribunal militar care ținea locul comisarului regal. ♦ Ceea ce ține locul unui lucru, care i se substituie. 2. Produs industrial care înlocuiește un produs mai vechi. [Cf. fr. substitut, lat. substitutus].

SUBSTITUT s. m. 1. cel care ține locul titularului. ◊ ceea ce ține locul unui lucru, care i se substituie. 2. produs industrial care înlocuiește un produs mai vechi. 3. element lingvistic care poate înlocui, în aceleași condiții gramaticale, un alt element lingvistic; substituent (2). (< fr. substitut, lat. substitutus)

substitut¹ (element) s. n., pl. substitute

*substitut² (element) s. n., pl. substitute

SUBSTITUT (SUBSTITUENT) s. m. (cf. fr. substitut, lat. substitutus): element lingvistic care poate înlocui, în aceleași condiții gramaticale, un alt element lingvistic cu care are proprietăți asemănătoare. Se spune astfel curent despre pronume că este s. substantivului.

SUBSTITUT s. 1. v. locțiitor. 2. v. înlocuitor.

SUBSTITUT s. 1. locțiitor, (înv.) supleant, vechil. (~ al cuiva într-un post.) 2. înlocuitor, substituent. (Un bun ~ al bumbacului.)