tiranie sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 81/27 / V: (înv) ~răn~ / S și: (înv) tyrănnie / Pl: ~ii / E: ngr τυραννία, fr tyrannie] 1 (Ant) Formă de conducere politică apărută în Grecia antică în sec. VII-VI î. Hr., în condițiile decăderii aristocrației gentilice și a democratizării vieții politice. 2 Guvernare despotică sau instituită prin uzurpare Si: despotism. 3-6 Caracterul a ceea ce este tiranic (6-9). 7 (Îvr) Stăpânire. 8-10 Comportare de tiran (2-3, 5) Si: (îvr) tiranism (1-3). 11-13 (Mpl) Faptă de tiran (2-3, 5) Si: (îvr) tiranism (4-6). 14 (Fig) Putere irezistibilă pe care o exercită un lucru, o idee, un sentiment etc. asupra cuiva Si: dominație. 15 (Îvr) Suferință fizică și morală Si: chin.

TIRANIE, (rar) tiranii, s. f. 1. (În antichitate) Formă de guvernămînt în unele cetăți grecești în epoca de trecere de la oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă; (mai tîrziu) putere ilegală obținută de un tiran prin uzurpare. 2. Caracterul a ceea ce este tiranic; stăpînire arbitrară și dușmănoasă, domnie despotică. Tirania se va zbate Să te rupă cu-al ei dinte. Tu cu pala forții Fulger-o și zvîrle-o morții, Și din drum nu te abate, Haide înainte! NECULUȚĂ, Ț. D. 46. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie? ALECSANDRI, P. II 7. Istoria omenirii nu ne înfățișează decît lupta necontenită a dreptului în contra tiraniei. BĂLCESCU, O. I 324. ♦ Comportare, atitudine de tiran; (mai ales la pl.) faptă de tiran. Peste vreo cinci zile, altă rublă; pe urmă, din patru în patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebuie să aibă un capăt. Am hotărît să mă revolt. CARAGIALE, O. II 76. Ea-n casă poruncește cu aspră tiranie. NEGRUZZI, S. II 245. Ghinea, vistier mare, se făcuse nesuferit țării prin tiraniile lui. BĂLCESCU, O. I 20. – Variantă: tirănie (COȘBUC, P. I 264, CONACHI, P. 297, BUDAI-DELEANU, Ț. 357) s. f.

TIRANIE s.f. 1. Formă de guvernămînt antică a unor cetăți grecești caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă. ♦ Putere obținută prin uzurpare. 2. Stăpînire nedreaptă, bazată pe asuprire și violență; domnie despotică. Gen. -iei. / < fr. tyrannie, lat., gr. tyrannia].

TIRANIE s. f. 1. (ant.) formă de guvernământ a unor cetăți grecești caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă. 2. guvernare despotică, instituită prin uzurpare. 3. comportare, atitudine de tiran; asuprire, cruzime. (< fr. tyrannie)

TIRANIE ~i f. 1) Formă de conducere politică în care puterea de stat se afla în mâinile unui tiran; despotism. 2) Guvernare bazată pe puterea nelimitată a unei persoane despotice. 3) Atitudine sau comportare de tiran. [G.-D. tiraniei] /<ngr. tirannia, fr. tyrannie

tiranie f. 1. domnie uzurpată și ilegală; 2. guvern legitim, dar injust și crud; 3. opresiune, violență: e o tiranie; 4. purtare imperioasă și violentă în raporturile de familie sau de societate; 5. fig. putere ce unele lucruri au asupra oamenilor: tirania modei, tirania pasiunilor.

*tiraníe f. (vgr. și ngr. tyrannia, fr. tyrannie, it. tirannia). Domnie uzurpată: tirania luĭ Pisistrate la Atena. Domnie crudă și nrdreaptă: tirania luĭ Caligula. Fig. Conducere aspră, abuz de autoritate, Puterea irezistibilă a unor lucrurĭ: tirania modeĭ, a pasiunilor. – Maĭ vechĭ -ăníe, tiranie, cruzime.

tirănie sf vz tiranie

TIRĂNIE s. f. v. tiranie.

tiranie s. f., art. tirania, g.-d. art. tiraniei; pl. tiranii, art. tiraniile (desp. -ni-i-)

tiranie s. f., art. tirania, g.-d. art. tiraniei; pl. tiranii, art. tiraniile

tiranie s. f., art. tirania, g.-d. art. tiraniei; pl. tiranii, art. tiraniile

tiranie, -niei gen. a.

TIRANIE s. (POL.) despotism, samavolnicie, (înv.) despoție. (~ unei guvernări.)

TIRANIE s. despotism, samavolnicie, (înv.) despoție. (~ unei guvernări.)