tivitură sf [At: PSALT. 280 / Pl: ~ri / E: tivi¹ + -tură] 1 Tiv (1). 2 Tivire (1). 3 Locul tivit² (1). 4 Ceea ce s-a tivit¹ (1) Si: tiveală (2). 5 Paspoal. 6 (Pan; șfg) Tiv (4).

TIVITURĂ, tivituri, s. f. Acțiunea de a tivi¹; locul tivit; tiv. Prindeau a întoarce cu unghiile tiviturile cămășilor. CAMILAR, N. I 249. Cusătura la acest fel de cămeși este... cu tivitură. PAMFILE, I. C. 352. M-a trimis doamna de sus la a de jos, Ca să-i dea o cusătură Fără pic de tivitură (Hîrtia). TEODORESCU, P. P. 220. ♦ Fîșie îngustă (de obicei de altă culoare) cusută pe marginea unui obiect de pînză; chenar. Jupînul din Rădăuți trase peste taraba sa o pînză gălbuie cu tivitură roșie. La CADE. ◊ (Poetic) Întregul cer Azi poartă iar camașă cu tivituri de fier. COȘBUC, P. II 185. ◊ Fig. Se mai ghicea abia o tivitură viorie, însoțind culmile cele mai înalte. V. ROM. iulie 1953, 100.

TIVITURĂ ~i f. 1) Margine tivită a unor obiecte. 2) Fâșie de material care se aplică pe marginea unor obiecte pentru a preveni destrămarea lor. /a tivi + suf. ~tură

tivitură f. 1. efectul tivirii și lucrul tivit; 2. fășia ce se coase la mânecă.

tivitúră f., pl. ĭ. Margine tivită, tiv, refec. Modu de a tivi: ce fel de tivitură e asta?

tivitură s. f., g.-d. art. tiviturii; pl. tivituri

tivitură s. f., g.-d. art. tiviturii; pl. tivituri

tivitură s. f., g.-d. art. tiviturii; pl. tivituri

TIVITURĂ s. 1. tiv, (pop.) refec, (înv. și reg.) tiveală, (reg.) refecătură, roit, tighel, (prin nordul Mold. și nordul Transilv.) rubăț, (înv.) omet. (~ la o rochie prea lungă.) 2. paspoal, tiv. (Jachetă cu ~ de catifea.)

TIVITURĂ s. 1. tiv, (pop.) refec, (înv. și reg.) tiveală, (reg.) refecătură, roit, tighel, (prin nordul Mold. și nordul Transilv.) rubăț, (înv.) omet. (~ la o rochie prea lungă.) 2. paspoal, tiv. (Jachetă cu ~ de catifea.)